Incertitudine. Acesta este cuvântul potrivit pentru situaţia de pe scena politică franceză. A trecut o săptămână de la turul al doilea al alegerilor parlamentare, iar blocurile politice nu au reuşit să se înţeleagă pentru a forma o majoritate solidă care să dea un guvern cu largă susţinere. Iar principalele alianţe politice par a fi pe poziţii ireconciliabile.
Noul Front Popular, adică stânga radicală a obţinut 182 de mandate, Partidul Împreună al preşedintelui Macron şi aliaţii săi, 168 de mandate, iar Adunarea Naţională condusă de Marine Le Pen, 143 de parlamentari. Strategia preşedintelui Franţei de a se înţelege cu extrema stângă pentru a nu se concura la nivel local în aşa fel încât să anuleze avansul din primul tur al dreptei lui Le Pen a dat roade. Parţial însă.
Pentru că a adus cea mai mare schimbare a rezultatelor între cele două tururi de scrutin din ultimii 27 de ani, dar nu şi victoria partidului prezidențial. Cum nimeni nu a obţinut 289 de mandate pentru a avea majoritatea, iar principalele alianţe politice nu au reuşit să se înţeleagă între ele, guvernul este în continuare condus de Gabriel Attal, premierul care a fost rugat de Macron să nu demisioneze.
The Economist vorbeşte de trei posibile scenarii.
Prima variantă ar fi să dea guvernul alianţei care a câştigat alegerile. Mai exact, Noul Front Popular. Comuniştii, Ecologiştii şi Socialiştii se chinuie de o săptămână să găsească un premier, însă nu reuşesc să se înteleagă asupra unui nume. Alegerea unui premier de stânga ar putea fi riscantă pentru Franţa. Noul Front Popular a reuşit să câştige şi pentru că a promis creşterea cu 14 procente a salariilor mici dar şi anularea legii pensiilor care a majorat vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani. Economiştii spun că măsurile ar duce la o creştere a deficitului bugetar estimat în acest moment la 5 procente. O cifră şi aşa prea mare.
În al doilea scenariu, Macron ar trebui să încerce formarea unei coaliţii cu ajutorul unor politicieni din toate forţele politice după modelul celei din Germania. Valorile comune ar fi ca aceştia să fie republicani şi pro-europeni. Acest lucru este greu de atins. Cel mai probabil, parlamentarii de dreapta din alianţa preşedintelui Macron nu vor vrea să facă parte dintr-o majoritate cu stânga radicală şi invers. Mai mult, oamenii lui Melenchon nu vor vrea să se asocieze cu preşedintele Macron, a cărui susţinere populară este în scădere.
O a treia variantă ar fi un guvern condus de un tehnocrat, aşa cum a ales Italia la momentul numirii lui Mario Draghi. Varianta ar linişti un pic situaţia politică şi ar putea da un răgaz preşedintelui Macron până anul viitor când va putea dizolva din nou Parlamentul pentru o nouă rundă de alegeri anticipate.
