ADA LUPU, actriţă de teatru şi film, scriitoare: Bună seara și mulțumesc eu mult pentru invitație.



CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: Ada, veniți la Chișinău cu "Digul și alte povestiri", într-o reuniune care anul acesta vorbește despre identitate și despre ceea ce ne definește. Ce aduce, în prim-plan, acest spectacol  aici, dincolo de povestea pe care o vedem pe scenă?



ADA LUPU, actriţă de teatru şi film, scriitoare: Este un spectacol al nostalgiilor și al adâncimilor, am putea spune, pentru că e o lume subacvatică pe care nu o vedem neapărat, dar care se tot sugerează pe parcursul întregului spectacol. E un spectacol al abisurilor, poate, al întrebărilor, al copilăriei, într-o oarecare măsură, al relațiilor de familie, mai mult sau mai puțin funcționale. Fiind o compilație din mai multe proze scurte ale lui Gheorghe Drogoman, ajunge să trateze diferite teme și sub diferite aspecte. Deci, e un spectacol extrem de complex.

CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: "Digul" vorbește mult despre memorie, frică, pierdere, dar și despre felul în care oamenii merg mai departe. Care dintre lumile acestea v-a fost cel mai greu - sau poate cel mai interesant - să o duceți pe scenă?

ADA LUPU, actriţă de teatru şi film, scriitoare: Nici nu știu dacă noi suntem conștienți de delimitarea dintre cele două lumi, pentru că, de foarte multe ori, oamenii de pe scenă există fără a se întreba despre existența lor. Și atunci, poate, gândul acesta al salvării sau al eliberării se creează abia în mintea spectatorului. Poate noi ne purtăm destinele tragice pe parcursul spectacolului, iar în mintea spectatorului încolțește și gândul posibilei noastre salvări. 

 

Nici personajele sau situația personajelor nu pot fi generalizate, pentru că, la fel ca în viață, există destine mai întunecate și destine mai luminoase. Există perspective sumbre și perspective optimiste asupra lucrurilor. Aș putea spune că, în spectacolul nostru, salvarea se găsește, în principal, în lumea copilăriei și în naivitatea care face cumva imposibilă reflectarea asupra răului din lume. Și atunci inocența devine salvatoare în spectacol.

 

E un personaj-copil foarte frumos interpretat de colega mea, Mălina Lazăr, care poartă lumina acestui spectacol cu ea.

CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: Despre distribuție și despre regizorul care semnează acest spectacol: este, de altfel, o nouă întâlnire cu Radu Afrim. După multe proiecte împreună - și, din câte am reușit să număr, sunt aproape zece spectacole - nu ați jucat doar în spectacolele lui, ci i-ați și studiat universul teatral. Ați scris despre felul în care lucrează și despre universul său teatral. Cum se schimbă relația dintre actor și regizor după atâția ani? Mai este spațiu pentru surpriză?

ADA LUPU, actriţă de teatru şi film, scriitoare: Cred că relația regizor-actor e supusă acelorași reguli precum toate celelalte tipuri de relații. Bineînțeles că, odată cu trecerea timpului, orice relație se rutinizează într-o anumită măsură, oamenii devin previzibili, într-o anumită măsură, unul pentru celălalt. Dar intervine, totodată, și provocarea de a încerca să fii încă surprinzător pentru cel din fața ta, de a te reinventa în mod constant. Și atunci există întotdeauna un fir roșu care leagă relația de-a lungul anilor, dar există și tot felul de nuanțe care intervin pe parcurs, în funcție de momentul vieții în care ne întâlnim. 

Cu siguranță, pentru Radu Afrim e destul de previzibil uneori ceea ce facem noi ca actori, cunoscându-ne atât de bine. Poate și pentru noi unele indicații devin previzibile. Dar întotdeauna există acest mister și acest necunoscut și fiecare parte e conștientă de faptul că cealaltă coace întotdeauna o schimbare neprevăzută. E o dinamică extrem de vulcanică, să zic așa. E ca o lavă care tot timpul mocnește și te aștepți ca, la un moment dat, să se poată întâmpla ceva care poate schimba, poate, un destin.




CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: Apropos de această dinamică actor-regizor, ați spus într-un interviu că ideea unui regizor care trebuie să reducă actorul la zero și apoi să-l reconstruiască este toxică. Unde credeți că trebuie să fie limita în relația dintre actor și regizor, astfel încât actorul să-și păstreze propria voce în procesul de creație, dar, în același timp, să se lase ghidat?



ADA LUPU, actriţă de teatru şi film, scriitoare: Întotdeauna am spus că, în cazul în care există negocieri între regizor și actor, este de datoria actorului să cedeze de fiecare dată, pentru că regizorul este demiurgul întregului spectacol. El gestionează toate elementele componente ale unui spectacol, inclusiv actorul. 

Actorul este doar o parte a produsului întreg, să zic. Da, este extrem de toxic să reduci actorul la zero și să-l construiești după bunul tău plac, pentru că atunci devine indiferent cine este actorul din fața ta. Ai putea lucra cu absolut oricine: îl reduci la zero și îl construiești după cum vrei. Și asta înseamnă anularea totală a identității unui actor.

Identitatea actorului cred că este cel mai interesant aspect în întâlnirea regizorului cu actorul și mi se pare foarte frumos să existe generozitate și din partea acestui demiurg și să-i permită și celuilalt să creeze alături de el, să nu-l transforme într-un executant, ci să fie o întâlnire între doi artiști. Iar actorul să aibă și el înțelepciunea de a renunța la foarte multe aspecte care definesc ființa, dar și de a păstra ceea ce are el mai valoros, mai prețios și mai frumos. Și să ofere, practic, hălci de sine personajului pe care îl creează împreună cu regizorul.


CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: Aș vrea să facem ușor tranziția de la teatru la film. În Republica Moldova, publicul v-a cunoscut și într-o ipostază foarte apropiată nouă - jurnalista Irina din "Plaha". Ați spus, de altfel, că tocmai reținerea personajului a fost una dintre dificultățile rolului. Pornind de la acest rol și de la felul în care ați privit jurnalismul din interiorul lui, ce vi s-a părut cel mai greu de surprins în această profesie?


ADA LUPU, actriţă de teatru şi film, scriitoare: Cel mai greu de surprins mi s-a părut diferențierea între omul și jurnalista, să zic. Pentru că noi, ca actori, învățăm întotdeauna să fim firești. Asta e regula numărul unu în tot ceea ce facem.

Și, în momentele în care personajul meu era la lucru, firescul, care îmi era extrem de util actriței, încurca jurnalista. Pentru că se pare că există o anumită energie, o anumită dinamică, un anumit spirit pe care jurnalistul, ca prototip, trebuie să-l aibă. Nu poți fi acea oarecare Irina care transmite sau care investighează sau care apare în fața oamenilor să le dea o informație importantă.

Irina de acasă e un personaj, iar Irina jurnalista devine personajul Irinei celei de acasă, care se transformă în ea, jurnalista. Da, e un fel de personaj în personaj. E ca și cum ai juca o actriță care interpretează un personaj.
 

E un fel de rol în rol și e destul de dificil să fii în două ipostaze și să rămâi, totuși, constant în ceea ce faci. Nu mi s-a părut deloc ușor. Mie mi s-a părut chiar destul de complicat, pentru că noi, actorii, ne ascundem întotdeauna în spatele unor roluri. Jurnalistul nu poate fi civil în fața oamenilor, dar nu are niciun personaj concret în spatele căruia să se ascundă.

Și atunci e o provocare foarte mare să-ți alegi, nu știu cum să zic, imaginea, vocea cu care te arăți în fața oamenilor, să rămâi tu, dar, totuși, să nu fii cel de la tine din bucătărie. Cred că e greu pentru jurnaliști să fie jurnaliști.

CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: Să rămânem la roluri, dar să trecem la cel de scriitoare. Când vă așezați în fața paginii albe, la ce lucrați în prezent? Și cât din scenă ajunge, inevitabil, în ceea ce scrieți?



ADA LUPU actriţă de teatru şi film, scriitoare: În prezent încerc o dramatizare a cărții mele de poezie, "Una pentru mine, una pentru altcineva". Sper să se lege lucrurile. Îmi place foarte mult să dramatizez în ultima perioadă și am și o dramatizare la care țin foarte mult, pe care sper să o regizez la un moment dat, poate în România, poate chiar aici, după Aglaia Veteranyi, după cele două romane ale ei și inserând și anumite elemente biografice.
Nu am reușit să ajung și la arhiva ei personală. E un proiect foarte frumos pe care sper să-l fac la un moment dat. E interesant felul în care lumea asta a teatrului și a filmului intervine asupra mea ca cititor, pentru că mi se întâmplă în ultima perioadă să abandonez anumite cărți în momentul în care nu mi le pot imagina pe scenă sau pe ecran. Începe să devină așa, ca o condiție, când citesc ceva, să-mi pot și imagina cartea respectivă pe o scenă sau într-un film. Nu știu de ce. E o pierdere a mea ca cititor, dar e un fenomen prin care trec acum.

Înțelept și diplomat ar fi să zic că nu e cazul să tragem concluzii, însă îmi este foarte clar că scrisul e mai aproape și datorită faptului că l-am descoperit înaintea actoriei, și datorită faptului că este mult mai intim și e un proces individual.

Poți scrie oriunde, oricând. Nu ai nevoie de o echipă, de un regizor, de un text bun, de colegi. Și atunci e clar că scrisul e mai aproape și e mai dezvăluitor în raport cu tine însuți. Te trădează și te dezvăluie mult mai mult decât o face actoria.

Evident că nu se exclud și se și influențează. Apropo de ce ziceam acum, de lecturile care s-au transformat și în ceea ce scriu: chiar și volumul de poezie are, totuși, o dinamică destul de teatrală, iar unele au structuri monologale. Și e o poezie ușor de înțeles, pentru că, iarăși, din teatru vine această preocupare pe care poeții nu o au neapărat.

Poeților le place foarte mult să încifreze ceea ce scriu. Este chiar un mare talent acesta. Eu, în schimb, datorită influențelor actriței, scriu o poezie care se înțelege, care lasă un mesaj clar, care creează personaje pe care oamenii le pot vizualiza.

CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: Aș vrea să ne oprim puțin și la impact, fie că vorbim despre literatură, fie despre scena de teatru. Trăim într-un moment în care totul trebuie să fie rapid, imediat. Teatrul însă cere contrariul: să stăm două ore împreună într-o sală și să urmărim o poveste până la capăt. E o întrebare care aproape pare nedreaptă pentru un om de teatru, dar poate că e locul și momentul pentru ea: de ce mai avem nevoie de teatru astăzi?



ADA LUPU actriţă de teatru şi film, scriitoare: Eu sper că mai avem nevoie de teatru astăzi. E clar că nu toți oamenii au nevoie de teatru, pentru că, după cum bine știm, arta, cultura se află în vârful piramidei nevoilor și atunci teatrul devine un lux.

Sunt oameni care nici măcar nu-și permit să se gândească la posibilitatea de a merge la un spectacol. Ceea ce încerc eu să cultiv acum cel mai mult e un soi de toleranță din partea noastră, a celor privilegiați, a celor care ne putem bucura de teatru, de film, de un concert, de tot ce înseamnă viață culturală, și de a încerca să-i atragem sau să le oferim și celor care nu au acces la astfel de binecuvântări ocazia de a se bucura de un spectacol.

Noi, cei care ne-am obișnuit să trăim în felul acesta, ca niște privilegiați, evident că avem nevoie de a împărtăși gânduri și emoții cu alții. Și, evident, teatrul este cel mai puțin amenințat de evoluția tehnologiei și de inteligența artificială, pentru că actorul de teatru nu va putea fi înlocuit. Poate doar de holograme, dar nu e același lucru. Actorul de film e foarte amenințat din punctul acesta de vedere.

Dar îmi doresc să ajungă și oamenii din mediile mai defavorizate să perceapă teatrul, arta și cultura ca pe o nevoie și nu ca pe un lux. Mi-aș dori foarte mult asta. De aceea apreciez foarte mult oamenii care fac voluntariat, care duc teatrul în sate, care merg și fac microspectacole în spitale și așa mai departe.
Asta e zona care, în momentul de față, mă atrage cu adevărat și care îmi răspunde foarte mult unei nevoi mult mai ample decât propria validare, aplauzele, participarea la festivaluri frumoase și obținerea unor premii importante.

CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: Spuneam că această ediție stă sub sloganul "Suntem ceea ce iubim". Dar, pe măsură ce trecem prin viață, ne construiesc întâlnirile, întâmplările, lucrurile pe care nu le-am prevăzut. Ce credeți că ne definește, până la urmă, cel mai mult?

ADA LUPU, actriţă de teatru şi film, scriitoare: Cred că zice foarte bine sloganul festivalului. Cred că cel mai mult ne definește ceea ce iubim. Bineînțeles, ceea ce facem, ceea ce gândim. Acum, e clar că ceea ce gândim ne poate defini poate mai mult decât ceea ce facem. Ceea ce facem ne putem impune, dar ce gândim nu ne putem impune. Și e clar că gândurile noastre, gândurile noastre ascunse, mai ales apropo de spectacolul nostru cu abisuri, sunt cele care ne definesc cel mai bine.

Ar fi frumos să iubim cât mai mult și să ne definească cât mai multe lucruri, cât mai mulți oameni, cât mai multe experiențe, cât mai multe activități. Pentru că, dacă faci mult din ceea ce iubești sau ai contact cu foarte multe lucruri pe care le iubești, atunci și ființa ta sporește, pentru că ești definit de ceva mai amplu, nu de ceva limitat: "Mie îmi place doar să stau în casă și să mănânc înghețată." Și atunci ești un om limitat. Dacă îți plac multe lucruri, atunci devii un om mai complex. Deci, e bine să iubești cât mai mult, ca să te dezvolți ca ființă cât mai mult.

CARINA MULLER jurnalist TVR MOLDOVA: Vă mulțumim foarte mult pentru acest interviu, pentru întâlnirea de astăzi și pentru întrebările pe care teatrul ni le lasă atunci când ieșim din sala de spectacol. Mulțumim și până la o nouă întâlnire.



ADA LUPU, actriţă de teatru şi film, scriitoare: Mulțumesc și eu. Mi-a făcut mare plăcere și abia aștept să ne revedem.