Pe 17 iunie 1972, cinci bărbaţi au fost prinşi de poliţişti după ce au intrat prin efracţie în sediul Partidului Democrat din Statele Unite, aflat pe atunci în opoziţie, din Hotelul Watergate. Frank Willis, paznic la complexul de birouri al Hotelului Watergate, situat în Washington D.C, a observat dimineața o bucată de bandă adezivă pe închizătoarea unei uşi de acces către parcarea subterană. După ce a înlăturat banda, la scurt timp a observat că cineva o lipise din nou în acelaşi loc.
Poliţia metropolitană a ajuns la faţa locului şi, după o scurtă investigaţie, a arestat cinci bărbați în birourile Partidului Democrat. Cei cinci au fost acuzaţi de pătrundere prin efracţie pentru repararea unor dispozitive de ascultare instalate în timpul unei alte spargeri şi pentru a fotografia documente secrete.
Unul dintre cei cinci spărgători, Bernard Baker, îşi notase într-un carneţel numele lui Howard Hunt, funcţionar la Casa Albă şi angajat ca şef al securităţii Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui.
Doi tineri jurnalişti ai cotidianului Washington Post, Carl Bernstein şi Bob Woodward, sunt cei care aveau să descopere că spărgătorii au legătură cu Comitetul pentru Realegerea Preşedintelui Richard Nixon. Şi legăturile duceau până la Casa Albă.
Însă Casa Albă a negat constat orice legătură cu spargerea, iar preşedintele Nixon avea să obţină un nou mandat.
Chiar şi aşa, sute de mii de oameni au continuat să protesteze şi să solicite demisia preşedintelui.
Pe măsură ce dezvăluirile din presă legau tot mai mult Casa Albă de spargerea de la Watergate, protestele se întețeau, potrivit TVR Info. De asemenea, o comisie a Senatului american condusă de Sam Ervin a început o anchetă.
O serie de angajaţi ai Casei Albe au fost interogaţi în faţa comisiei senatoriale, iar la audieri a participat şi reporterul Bob Woodward, de la ziarul Washington Post, care, alături de Carl Bernstein, a declanşat o amplă investigaţie prezentată pe larg, pe parcurs, în presă. În ancheta lor, cei doi jurnaliști au fost ajutați de o sursă anonimă care a primit numele de cod „Deep Throat”. Abia în anul 2005, revista Vanity Fair a dezvăluit că identitatea sursei era Mark Felt, numărul doi al FBI în perioada administraţiei Nixon.
John Dean, consiler al lui Nixon, a ales să coopereze cu comisia senatorială și a descris în detaliu ceea ce se întâmpla la Casa Albă, inclusiv acţiunile de muşamalizare a scandalului Watergate, cu implicarea preşedintelui.
Un alt factor decisiv a fost decizia Curţii Supreme a Statelor Unite ca înregistrările efectuate de preşedintele Richard Nixon în Biroul Oval să fie făcute publice. Iar potrivit transcrierii acelor înregistrări, Nixon a fost implicat în întreg scandalul. Prin urmare, preşedintele ar fi fost supus oricum procedurii de destituire.
În iulie 1973, Alexander Butterfield, un fost oficial al Casei Albe, a depus la rândul său mărturie în faţa comisiei senatoriale și a dezvăluit că Nixon obişnuia să înregistreze, în secret, convorbirile de la Casa Albă, deci şi discuţiile din perioada izbucnirii afacerii Watergate. Archibald Cox, consilier independent din Departamentul de Justiție, investigator al afacerii Watergate, a cerut toate aceste înregistrări ca probe, însă Nixon a refuzat, invocând imunitatea prezidenţială.
Curtea de Apel a admis cererea judecătorului John Sirica, Nixon urmând să livreze înregistrările către Cox, însă preşedintele a sugerat ca aceste casete, editate de oamenii lui, să fie ascultate de senatorul John Stennis din Mississippi. Cox a refuzat această propunere. Au urmat o serie de demiteri din funcție, printre care și demiterea lui Cox.
Fără legătură cu scanalul „Watergate”, în octombrie 1973, vicepreședintele Agnew a demisionat și a fost condamnat pentru dare de mită, evaziune fiscală și spălare de bani, fapte comise în timp ce era guvernator al statului Maryland, iar Nixon l-a numit în locul său pe Gerald Ford, liderul minorității din Camera Reprezentanților.
După acuzaţii că a condus afaceri necurate pentru obținerea de fonduri, Nixon a suţinut, pe 17 noiembrie 1973, o conferință de presă la Walt Disney World, unde a rostit celebrele cuvinte prin care voia să își arate din nou nevinovăția: “Oamenii trebuie să știe dacă președintele lor este sau nu este un escroc. Ei bine, nu sunt un escroc. Tot ce am, am câștigat prin muncă”.
Nixon i-a predat în cele din urmă înregistrările lui Sirica. Însă două conversaţii nu se regăseau pe înregistrări, iar de pe o alta, datată 20 iunie 1972, lipseau 18 minute. Experţii au dovedit că pe acea casetă se operaseră cinci tăieturi.
Lupta pentru obţinerea înregistrărilor de la Casa Albă a continuat şi în primele luni ale anului 1974, iar în aprilie Nixon a anunțat publicarea a 1.200 de pagini de stenograme ale conversațiilor de la Casa Albă între el și consilierii săi.
Pe 9 mai 1974, Comisia Juridică a Camerei a început audieri în vederea punerii sub acuzare a președintelui, audieri televizate de majoritatea posturilor TV importante de peste Ocean.
Pe 24 iulie 1974, Curtea Supremă a decis în unanimitate ca Nixon să pună la dispoziția anchetatorilor toate înregistrările de la Casa Albă, nu doar câteva stenograme alese, iar pe 30 iulie, preşedintele a pus la dispoziţie anchetatorilor benzile cerute.
Una dintre ele era dovada că Nixon a participat la muşamalizarea scandalului Watergate chiar din data de 23 iunie 1972, deci era la curent cu afacerea la doar 6 zile de la spargerea de la hotelul Watergate.
Pe 27 iulie 1974, Comisia Juridică a Camerei Reprezentanților l-a acuzat pe Nixon de obstrucționare a justiției, pe 29 iulie, a fost acuzat de abuz de putere, iar pe 30 iulie, a fost acuzat de sfidare a Congresului.
Nixon și-a anunțat demisia în cadrul unei declaraţii televizate, la 8 august 1974. El nu a fost vreodată judecat sau condamnat.
I-a urmat în funcție vicepreşedintele Gerald Ford, care l-a grațiat pe Nixon, la 8 septembrie 1974, gest care i-a conferit acestuia imunitate pentru orice posibile infracțiuni comise în mandatele sale.
Ford a fost primul preşedinte al SUA care nu a fost ales de electorat, ci a devenit președinte din funcția de vicepreședinte.
Nixon a continuat să își susțină nevinovăția până la moarte, dar mulți l-au considerat vinovat și după demisia sa. De fapt, acceptarea grațierii a reprezentat, în termeni legali americani, admiterea vinovăției.
Scandalul Watergate a devenit un simbol pentru modul în care o anchetă jurnalistică poate distruge un întreg sistem politic corupt.
Afacerea Watergate, considerată de mulți cel mai mare scandal politic al secolului XX, a stat la baza unor filme și documentare, cel mai cunoscut fiind All the President’s Men (Toți oamenii Președintelui) din 1976, după cartea cu același nume scrisă de jurnaliștii Carl Bernstein și Bob Woodward, cu Dustin Hoffman și Robert Redford în rolurile principale. Pelicula a fost nominalizată la mai multe categorii la Premiile Oscar, Globurile de Aur și Bafta.
În 1995 a apărut Nixon, film regizat de Oliver Stone, cu Anthony Hopkins în rolul principal. A fost nominalizat la patru categorii la Premiile Oscar: Cel mai bun actor (Anthony Hopkins), Cea mai bună actriță în rol secundar (Joan Allen), Cea mai bună coloană sonoră originală (John Williams) și Cel mai bun scenariu original.
De la „Watergate” la „Partygate”: o jumătate de secol de la apariţia unui sufix asociat scandalurilor
Scandalul „Watergate„, dezvăluit de cotidianul The Washington Post, a dus la demisia preşedintelui Richard Nixon în 1974 şi la adoptarea sufixului „gate” de presa americană şi internaţională.
În anul următor, mita oferită de compania United Brands preşedintelui din Honduras pentru a scădea taxele asociate exporturilor de fructe au făcut obiectul unui scandal cunoscut sub numele de „Bananagate„.
Folosirea acestui sufix a căpătat o amploare tot mai mare odată cu trecerea timpului. În anii 1990, în timpul dublului mandat al preşedintelui democrat Bill Clinton, republicanii au participat la înmulţirea controverselor prin lansarea unor denumiri precum „Troopergate” şi „Travelgate„, după demiterea mai multor persoane însărcinate cu organizarea deplasărilor de presă la Casa Albă.
De atunci, termenul s-a extins dincolo de sfera politică, odată cu „Nipplegate”, după ce un mamelon al cântăreţei Janet Jackson a apărut în direct, fără voia ei, la televiziunea americană în timpul concertului pop organizat în pauza galei Superbowl 2004.
Sufixul a fost asociat apoi şi cu unul dintre cele mai răsunătoare scandaluri din fotbalul american, „Deflategate” – o practică ce consta în umflarea insuficientă a mingilor pentru ca acestea să fie mai bine lansate în aer -, care a pătat imaginea legendarului sportiv Tom Brady.
Mai popular decât sufixul „Opoli” din italiană
„Gate” s-a dezvoltat de asemenea în lumea întreagă.
Franţa a fost încă din 1973 una dintre primele ţări din lume care au folosit infamul sufix, odată cu „Winegate„, un scandal de fraudă în rândul marilor viticultori, care a zguduit reputaţia renumitelor podgorii din regiunea Bordeaux. „Angolagate”, un scandal provocat de vânzări de arme ilegale către guvernul din Luanda în 1994, a afectat numeroase personalităţi politice franceze.
În 2017, fostul prim-ministru Francois Fillon şi-a văzut candidatura la prezidenţiale compromisă de scandalul unor locuri de muncă fictive în care era implicată soţia lui, Penelope, iar întregul caz a primit numele de „Penelopegate„.
În Italia, „Rubygate„, scandalul sordid provocat de seratele libertine organizate de Silvio Berlusconi la care participau femei tinere, unele dintre ele fiind chiar minore, a depăşit popularitatea de care se bucura sufixul „opoli”, care fusese ales pentru gigantica operaţiune anticorupţie „Tangentopoli” din anii 1990 şi pentru „Calciopoli”, scandalul sportiv din fotbalul profesionist italian.
În 1992, tabloidul britanic The Sun a lansat scandalul „Squidgygate„, inspirat din porecla unui prieten apropiat al prinţesei Diana, publicând conţinutul unor conversaţii purtate la telefon şi care lăsau foarte puţin loc îndoielilor legate de relaţia lor amoroasă.
De la Monicagate la Russiagate
Dar, uneori, expresia rezultată prin adăugarea acestui sufix pur şi simplu nu are succes.
În Statele Unite, scandalul vânzării ilegale de arme către Iran de către administraţia Ronald Reagan pentru a finanţa – la fel de ilegal – revolta opozanţilor guvernului socialist din Nicaragua a fost denumit „Irangate” sau „Contragate„. În cele din urmă, a rămas în istorie cu numele de „scandalul Iran-Contra”.
Bill Clinton a evitat în ultimul moment situaţia în care ar fi putut avea soarta lui Richard Nixon din cauza legăturii lui amoroase cu tânăra stagiară Monica Lewinsky, dar numele lui nu a fost asociat cu un scandal „Monicagate”.
Merrill Perlman, fostă secretară de redacţie la The New York Times, consideră că în acea epocă exista o adevărată aversiune în presă faţă de adăugarea sufixului „gate” la numele oricărui scandal. Şi, a adăugat ea, „limba este volatilă”.
„Termenul ‘Monicagate’ nu se rostogoleşte bine în gură. Din cauza celor trei silabe”, a explicat ea.
Donald Trump a trebuit să facă faţă scandalului „Russiagate„, bazat pe suspiciuni de ingerinţă a Rusiei în alegerile prezidenţiale americane din 2016, apoi scandalului „Ukrainegate„, când a fost acuzat că a şantajat guvernul de la Kiev pentru a obţine informaţii compromiţătoare despre Joe Biden în vederea alegerilor prezidenţiale din 2020.
