„Este un lucru comun astăzi să afirmi că lumea în care trăim este tot mai complexă. Iar  Uniunea Europeană este o organizaţie regională transnaţională/interstatală care şi-a tot sporit complexitatea instituţională, decizională, politică etc. De aproape un sfert de veac a avut câteva tentative de reformare, pentru eficientizarea deciziilor şi sporirea competitivităţii. A simulat schimbări pentru simplificarea proceselor interne, a promis raţionalizarea reglementărilor, apropierea de cetăţeni etc., dar a tot amânat o reală reformă şi a amplificat birocratizarea, a asistat pasivă la creşterea costurilor administrative ale companiilor ca urmare a suprareglementării. În loc să desfăşoare un management al afacerilor europene care să stabilească echilibre la nivelul multiplelor categorii de interdependenţe, au fost preferate jocuri de putere interinstituţionale, partidiste şi între diferite grupuri de interese corporatiste.

Anestezierea cetăţenilor cărora li se tot promitea un alt viitor al Uniunii Europene s-a făcut prin mecanisme politice complicate şi manipulări de “comunicare europeană” neinteligibilă care aduceau drept scuze existenţa unor crize succesive care, până la urmă, au generat chiar o „criză existenţială” pentru proiectul european. Ori, este cunoscut că crizele sunt fenomene repetitive în societăţile contemporane, iar cei care le ştiu gestiona pot chiar să creeze noi oportunităţi în evoluţie. Adică liderii europeni, ai statelor membre şi ai administraţiilor regionale şi locale sunt cei care au datoria şi legitimitatea să dezvolte proiectul european în toate situaţiile generate de interdependenţele complexe prezente şi viitoare (criza energetică din 1973 a generat un „deceniu de euroscleroză” în Comunitatea Europeană, care a fost lăsat în urmă prin selectarea unui leadership valoros, responsabil şi determinat, la mijlocul anilor ‘80, în frunte cu Preşedintele Comisiei Europene - Jacques Delors - ce şi-a asumat o reformare structurală a Pieţei Interne şi a instituţiilor din Bruxelles, favorizând crearea Uniunii Europene).

Referindu-ne la situaţia prezentă de la Bruxelles, când se fac eforturi de instalare în funcţie a noii Comisii Europene, trebuie să constatăm că actualul mecanism de guvernanţă europeană este nu numai complex, dar şi imprevizibil, uneori complicat, iar manifestările recente din Parlamentul European trezesc întrebări serioase asupra viitoarelor dezvoltări. Începută în 1999, după criza instituţională prilejuitã de demisia Comisiei Santer, actuala corelare a alegerilor pentru Parlamentul European cu validarea echipei de comisari europeni este o procedură întinsă pe aproape şase luni şi aceasta în cazul în care nu apar sincope de parcurs.

Ultimul sfert de veac a adus schimbări semnificative pe echişierul politic european, cu  influenţe puternice asupra obiectului, normelor şi stilului guvernanţei europene. Am fost martori la corporatizarea celor douã Comisii Barroso şi pentru că aceasta nu a reuşit să facă faţă crizei financiar-economice de după 2008, s-a propus să existe o Comisie Europeană „politică” (Juncker), dar care a eşuat în Comisia „geopolitică” (UVDL). Actualmente suntem pe un fundal neprecizat şi, se pare, contestat, deoarece formele politizărilor Comisiei Europene nu au dus nici la eficientizarea procesului decizional şi cu atât mai puţin la mult-promisa simplificare a reglementărilor şi debirocratizare. Parlamentul European a primit atribuţii sporite şi co-decizionale, dar această instituţie nu este o entitate abstractă, ci una în care operează reprezentanţi ai unor grupuri politice pretins europene care, înă, nu au evoluat pentru a face faţă competenţelor primite. Mai mult, la nivelul statelor membre ale UE s-au întărit formaţiuni politice de extremă dreapta, cu aleşi în parlamentele naţionale, iar în unele cazuri chiar făcând parte din coaliţiile de guvernare şi din Parlamentul European. Unele dintre aceste partide au devenit notorii şi prin mesajele antisistem, manifestându-se şi împotriva proiectului european. Recent, lideri ai unor astfel de formaţiuni politice au afişat deschis sentimente contrare orientării... geopolitice a Uniunii Europene!

Un element major şi îngrijorător, devoalat şi de situaţia în care au fost blocate în Parlamentul European toate cele 6 posturi de vicepreşedinţi ai Comisiei Europene, este erodarea vizibilă a grupurilor politice tradiţionale din Parlamentul European care se defineau a fi pro-europene. În 2009 a apărut Grupul Conservatorii şi Reformiştii Europeni, fiind creat ca alternativă la cele două mari grupuri tradiţionale din Parlamentul European – Grupul Partidului Popular European (PPE) şi Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi Democraţilor (S&D). Scopul său principal era de a reprezenta o viziune conservatoare şi eurosceptică, sprijinind ideea unei Uniuni Europene reformate, cu mai multă autonomie pentru statele membre şi mai puţină centralizare. După alegerile europene din acest an s-au format în Parlamentul European grupuri politice care susţin deschis o atitudine antieuropeană. Fidesz, partidul guvernamental din Ungaria, a fost afiliat ani de zile grupării PPE, dar acum face parte dintr-una care promovează iliberalismul, iar alte formaţiuni, precum Liga (Italia), Adunarea Naţională (Franţa) sunt adepte ale concepţiilor de extrema dreaptă, resping valorile europene. Ceea ce ne face să constatăm că criza existenţială a Uniunii Europene este generată şi de criza profundă a grupurilor politice europene tradiţionale care au deţinut până acum o majoritate confortabilă în Parlamentul European. Acestea au refuzat propria reformare şi au transpus la nivel european obiective şi tehnici politice locale, uitând de cele europene. În Parlamentul European vorbeau de integrare europeană, dar în interiorul grupurilor politice nu au reuşit o integrare politică pentru a avea o adevărată identitate europeană. PPE a proclamat dezideratul de a avea o Comisie Europeană de dreapta şi un Parlament European de dreapta, dar nu a stabilit vreodată ce ar însemna o „dreaptă europeană”, iar pentru a obţine o coloratură de putere după obiceiuri din state membre, deşi Uniunea nu este un stat, a iniţiat chiar asocieri cu formaţiuni de extremă dreaptă, dovedind că pentru orgolii de putere ar fi capabili de târguieli nedrepte, chiar dincolo de valorile europene. Şi, apropo de valori europene, să reţinem că o valoare de bază a modernităţii europene este naţiunea. Toate încercările de a impune un aşa-zis postmodernism al haosului nu au făcut decât să evidenţieze încă o dată valoarea europeană a naţiunii. De care mulţi lideri actuali ai Uniunii Europene, inclusiv ai numitelor grupări politice europene, nu sunt capabili să ţină seama! Căci transferul de suveranitate realizat de statele membre prin Tratatele europene are menirea tocmai de a întări autonomia fiecărui stat membru, la nivel naţional, european şi global. Ceea ce necesită un management integraţionist de factură nouă şi mereu înnoită, aşa cum au propus şi fondatorii Uniunii Europene.

Dacă analizăm sistemul contemporan al Uniunii Europene, câteva menţiuni sunt necesare pentru a contextualiza momentul în care ne aflăm. Proiectul european este în continuă şlefuire, nu exprimă încă o formulă finalizată şi asta-l face vulnerabil la atacuri din interior sau exterior. De exemplu, Piaţa Internă, chiar dacă a împlinit 30 de ani de existenţã, are nevoie de reforme structurale (a se vedea rapoartele lui Draghi şi Monti); zona Euro nu cuprinde toate statele; apărarea europeană este în stare incipientă; diplomaţia europeană este tot în căutarea obiectivului şi stilului adecvate; Aria Schengen are mari suferinţe, iar dosarul imigraţiei este ignorat politic din cauza complexităţii sale; deşi realizările Uniunii Europene au generat entuziasm în vecinătatea ei, politica de extindere a fost neconturată şi fără o strategie realistă. Proiectul european integraţionist poate să devină deplin funcţional doar dacă există viziune, strategie şi voinţă reală constructivistă. Să ne reamintim idealurile fondatorilor din anii '50 şi cum s-a reuşit atunci să fie eliminate barierele considerate imposibil de trecut, câteodată chiar şi de  discutat. Inerţia sistemică nu e suficientă!

Acum, negocierile europene sunt frecventate anemic. Se mai întâlnesc în activitatea Consiliului UE, a co-decizionalului Consiliu-Parlament şi în rest doar accidental. Este preferată târguiala şi tranzacţionismul, transferate tot dinspre state membre, foarte rar arătându-se care ar fi adevăratul interes european. Dealtminteri acest termen - interesul european - aproape a dispărut din vocabularul liderilor europeni, iar grupurile politice sunt mai apropiate de grupurile de interese corporatiste decât de interesul cetăţenesc european. O restaurare a negocierilor europene se impune urgent în construcţia şi reformarea Uniunii Europene, pentru a fi realizată armonizarea intereselor tuturor categoriilor de actori europeni care operează în scopul realizării unei integrări europene aprofundate.

În zilele din urmă s-a văzut cum, la Bruxelles, se ciocnesc multe adversităţi provenite din neajunsurile funcţionării instituţiilor Uniunii Europene. Pe lângă interesele statelor membre,  confuziile doctrinare din grupările politice europene, aflate câteodată pe lângă obiectivele proclamate ale Uniunii, se manifestă şi variabila ideologică dată de "nuanţele de la pro-european la anti-european". Este clar pentru oricine că pentru a lasã loc viziunii europene aşteptată de cetăţenii din Uniunea Europeană, pentru o deschidere sinceră spre realitate şi progres, e nevoie de o simplificare nu doar a reglementărilor, dar şi a procesului decizional european. Statele membre sunt fiecare cu propria individualitate naţională şi  aceasta este splendoarea diversităţii care aspiră la Uniune. Ele exprimă intern, prin formele proprii de guvernare, şi anumite realităţi doctrinare (de la stânga la dreapta), cu reverberaţii indirecte europene. Dar, aşa cum spuneam, la nivel european este nevoie de o integrare a concepţiilor formaţiunilor europene într-un sistem de raportare preponderent la valori şi idealuri europene. Ceea ce ar trebui să definească şi structurarea politică din Parlamentul European, în care grupările tradiţionale dovedesc derută şi evoluţii lente, uneori contradictorii. Surprinzător, dar grupurile de extremă dreapta din Parlamentul European, formate în toamna anului 2024, par a fi mai închegate şi agile, exprimă clar ce urmăresc, chiar dacă celorlate grupuri nu le face plăcere să recunoască. Deşi, să o spunem deschis, fenomenul arătat vine vertiginos tot dinspre anumite state membre!

Ştim că liderilor europeni din Bruxelles nu le convine să audă opinia că Uniunea Europeană este într-o situaţie îngrijorătoare. Dar trebuie să realizeze că toate eforturile propagandiştilor lor nu pot impune o melodie a optimismului peste o percepţie care nu este a euroscepticilor sau negaţioniştilor, ci a multor susţinători realişti şi sinceri ai procesului integrării europene. Autorii acestui articol speră să avem o Comisie Europeană deplin funcţională cât mai repede, căci dispute interinstituţionale nu favorizează o acţiune urgentă de reintrare a Uniunii Europene în ritmul de evoluţie dorit de cetăţenii europeni şi aşteptat de mulţi actori din comunitatea internaţională. Mai mult, ne dorim coerenţă, convergenţă şi eficienţă în munca instituţiilor europene nou instalate pentru a se evita scenariile tot mai frecvente care se îndoiesc de capacitatea Uniunii de a produce rezultate viitoare prestigioase. Sistemul internaţional este în reconstrucţie şi am fi avut nevoie de o Uniune Europă structurată solid, cu strategii de viitor limpezi şi mobilizatoare, cu instituţii şi leadership deplin angajate la refacerea lumii. Iar aşteptarea cetăţenilor europeni are o limită şi costuri!”