Prinși în menghina cotidianului, la care adăugăm o avalanșă de informație media, e greu să mai avem reperele exacte. Cum e viața noastră? Nu, nu… Nu doresc să fie acest editorial o terapie de grup, în care atingem concluzia, fatidică și atât de românească, cum că viața nu e justă. Este așa cum este. Iar faptul că nu ne plac anumite lucruri nu înseamnă că ele nu există. Dar poate că întrebarea nu e „cum e viața?”, ci „cum o vedem noi?”. Într-o epocă în care ne definim prin feed-uri, titluri apocaliptice și frânturi de adevăr, e greu să mai distingem între realitate și percepție. Și aici intervine una dintre cele mai mari provocări ale noastre ca români, dar și ca europeni: să înțelegem că adevărul nu este absolut, dar asumarea lui este esențială.
Totuși, merită să ne întrebăm: ce mai înseamnă astăzi modul de viață european? Multă vreme, am echivalat Europa cu prosperitatea, cu standardele ridicate, cu democrația funcțională și cu un stil de viață liber, decent și civilizat. O imagine idealizată, poate, dar una care a tras după ea generații întregi. Am avut aspirația — profund sinceră — de a fi ca „ei”. Vestul era modelul, iar noi, elevii care voiam să-l prindem din urmă. În anii ’90, am dus o luptă de validare.
Nu doar pentru apartenență instituțională, ci pentru a ne justifica existența europeană. Le-am spus că suntem în Europa, chiar dacă pentru ei, în multe privințe, eram „periferia”. Am încercat să-i convingem că România nu este balcanică, ci central-europeană, invocând când era cazul pe Cioran, pe Eliade, pe Brâncuși — o elită intelectuală exilată, care servea adesea drept pașaport de prestigiu cultural. Dar la 35 de ani de la reabilitarea sistemică, ne întrebăm: cât din acea căutare de validare s-a transformat într-o asumare de sine? Cei „Nouăsprezece trandafiri” nu se mai studiază. Eliade e invocat mai degrabă în cercuri universitare, iar Cioran a devenit un citat din meme-uri triste. Copiii noștri învață — aproape ca în comunism — din aceleași liste de lecturi, fără prea multă deschidere spre ceea ce înseamnă cu adevărat cultura europeană în diversitatea și dinamismul ei.
Este România europeană? Sau doar pare? Recomand, ca măcar în anul crucial 2025, să descărcăm totul din camion. Să dăm jos lozincile, vorbele frumoase și discursurile bine ambalate. Să ne întrebăm sincer: are românul o viață europeană sau doar folosim niște termeni care sună bine la suprafață? Contrar așteptărilor, nu voi vorbi aici despre instituții sau apartenență la Uniunea Europeană. Nu despre locuri, ci despre oameni. Despre ce gândim, cum simțim, ce valori trăim în fiecare zi.
Identitatea europeană nu e o etichetă. E un proces — un mozaic de culturi, istorii, tensiuni și valori care încearcă să găsească echilibrul dintre diversitate și unitate. Faptul că România face parte din acest proiect e o oportunitate, dar și o responsabilitate.
Întrebarea „Este România europeană?” pare simplă. Dar în profunzime, e o provocare. Răspunsul scurt e: da, suntem europeni — geografic, istoric, cultural și politic. Dar la dimensiunea sufletească, lucrurile devin mai complicate. Pentru că foarte mulți români nu se simt europeni. Nu pentru că nu ar vrea. Ci pentru că Europa, pentru ei, pare încă un spațiu exterior.
Românul e obișnuit să-și construiască identitatea în raport cu „ceilalți”: cu Vestul, cu străinul, cu modelul „ideal”. De multe ori, Europa e percepută ca un corp rece, birocratic, abstract. Nu ca o comunitate afectivă. Nu ca un „noi”.
Și totuși, România e aici. A contribuit. A evoluat. A plătit prețul. Și continuă să creadă. Dar avem nevoie de mai mult decât apartenență declarativă. Avem nevoie ca românii să simtă că Europa nu e doar o direcție, ci un mod de a trăi: în respect, în libertate, în demnitate.
Poate că 2025 ar trebui să fie anul în care nu mai căutăm răspunsuri în afară, ci în oglindă. Europa suntem și noi. Atât cât credem în asta.
Autor: DAN LUCA
Sursa: ziarulfaclia.ro
