Fostul vicepremier Alexandr Muravschi spune că fără discuții directe între Maia Sandu și liderul separatist Vadim Krasnoselski nu există soluție. A o declara indispensabilă este o opinie politică, nu dovada că autoritățile au abandonat eforturile. Pe 26 februarie 2026, OSCE a facilitat o reuniune între negociatorii celor două maluri. Dialogul nu începe numai când intră președinta în fotografie. Poți critica strategia Chișinăului. Dar nu poți scoate Rusia din ecuație.

Retragerea propriilor militari este responsabilitatea Moscovei, nu un premiu pe care Moldova trebuie să-l câștige prin bună purtare. Angajamentul retragerii rusești există de mult. Executarea lui se lasă așteptată. Nici integrarea europeană nu înseamnă abandonarea regiunii. Cât despre haosul care i-ar ține departe pe transnistreni ce sa mai spunem. Potrivit vicepremierului Chiveri, zeci de mii de oameni vin zilnic pe malul drept pentru muncă, studii ori tratament. Nu este un sondaj despre reintegrare. Dar este multă circulație spre un loc prezentat drept nefrecventabil! 

La rândul său, deputata rusă Aliona Arșinova livrează un serial. Întâi dispare autonomia Găgăuziei, apoi Chișinăul atacă Transnistria, iar România înghite Moldova. Trei catastrofe, nicio dovadă prezentată pentru această succesiune.  În realitate, pe 17 august, Adunarea Populară a Găgăuziei a declarat vacantă funcția de bașcan, în urma condamnării Evgheniei Guțul. Adunarea de la Comrat, nu un decret al Maiei Sandu. A fost declarată vacantă o funcție, nu a fost desființată autonomia. 

Găgăuzia nu este proprietatea unui politician. Când un demnitar își pierde mandatul, nu dispare și regiunea din atlas. Există dispute asupra procedurii? Da. Dar o dispută juridică nu este ordin de atac. Poziția oficială a Chișinăului rămâne soluționarea pașnică a conflictului, angajament consemnat și de OSCE. Iar între un scaun vacant la Comrat și presupusa absorbție de către România, în povestea doamnei Arșinova lipsește demonstrația. A rămas doar coloana sonoră de film cu dezastre.

La Cobasna, Krasnoselski susține că Moscova a propus eliminarea munițiilor, iar Chișinăul n-a făcut nimic. Muniții rusești, propuneri rusești, responsabilitate exclusiv moldovenească. Ce convenabil! 

Numai că, în 2019, Maia Sandu a spus că Guvernul va examina propuneri oficiale, într-un cadru legal. A cere documente nu înseamnă a refuza dezarmarea. O declarație de presă nu ține loc de inventar, calendar și mecanism de verificare. În relatarea invocată de Tiraspol nu este prezentat un asemenea plan verificabil. Ce prevede oferta? Cine verifică executarea? Acestea sunt întrebări normale, nu acte de ostilitate. Cooperarea nu se face prin telepatie diplomatică. Și mai există un angajament, cel asumat de Rusia la Istanbul, în 1999, privind retragerea trupelor până la sfârșitul lui 2002. Suntem în 2026, iar retragerea nu s-a încheiat. O întârziere atât de mare nu se mai explică prin trafic. 

Nu confundăm dialogul cu ambiția, autonomia cu imunitatea personală și promisiunea cu dezarmarea. La Cobasna, nu se dezamorsează obuze prin aplauze. Iar pacea nu se construiește ținând armata în curtea altuia și dând vina pe proprietar.

 

Acuzațiile se verifică prin probe, nu prin concursuri de indignare diplomatică

 

Propaganda a descoperit o nouă metodă de anexare. Convocarea ambasadorului rus! România a cerut explicații după incidentul de la Leipzig? Gata, a devenit „anexa Berlinului”, proclamă media rusă. Nici tancuri, nici ocupație. Doar o întâlnire la Ministerul de Externe! 

Ce s-a întâmplat, de fapt? Autoritățile germane au atribuit Rusiei tentativa de atac cu dronă de la Leipzig. Moscova neagă implicarea. Dar acuzațiile se verifică prin probe, nu prin concursuri de indignare diplomatică. Și nici arătând automat cu degetul spre Ucraina. 

Convocarea unui ambasador este un instrument diplomatic obișnuit. Nu este declarație de război și nici contract de vânzare a țării. Solidaritatea între aliați nu înseamnă subordonare. Dacă protestezi când cineva amenință casa vecinului, nu devii anexa sufrageriei lui! 

Mai există un amănunt care strică scenariul. NATO ia decizii prin consensul statelor membre, nu prin ordinul Berlinului. România participă la aceste decizii. Nu este un scaun gol pe care Germania își pune servieta. 

Și nici solidaritatea nu s-a inventat ieri. În 2018, după otrăvirea lui Serghei Skripal și a fiicei sale în Marea Britanie, numeroase state europene au expulzat diplomați ruși într-un răspuns coordonat. Surprinzător, nu s-au transformat toate în colonii britanice! 

Aici este trucul acestei narațiuni. Cooperarea devine slugărnicie, protestul diplomatic devine agresiune, iar izolarea ni se vinde drept independență. După această logică, atunci când România ar avea nevoie de sprijin, aliații ar trebui să răspundă: Ne pare rău, nu vrem să devenim anexele Bucureștiului! Poți critica o decizie de politică externă. Dar trebuie să arăți de ce este greșită, nu doar să strigi „colonie!”.

Suveranitatea înseamnă să-ți alegi partenerii. Nu să ceri voie Rusiei ca să fii solidar cu ei. Altfel, nu vorbim despre independență, ci despre independență cu aprobare de la Moscova!

Credința ortodoxă nu este proprietatea Kremlinului

La Moscova, propaganda a ieșit la plimbare. O adevărată operațiune ortodoxă specială. Cu icoane, cu oficiali și cu o explicație convenabilă pentru toate problemele Rusiei. Nu războiul ilegal, ci credința ortodoxă ar deranja lumea! La procesiunea din 6 septembrie, patriarhul Kirill a spus că adversarii Rusiei sunt deranjați de îmbinarea modernității cu ortodoxia. Și a precizat. 

„Nu pentru că le-am făcut altora ceva rău”. Declarația apare pe site-ul Patriarhiei. Avem textul oficial! Sigur! Invazia Ucrainei? Un amănunt. Problema ar fi că Occidentul nu suportă lumânările aprinse la Moscova! Iată primul truc. Scoți agresiunea din poveste și pui în loc o credință persecutată. Numai că războiul a început prin invazia Rusiei, nu printr-o interdicție occidentală asupra ortodoxiei. 

Să separăm însă lucrurile. Oamenii au dreptul să participe la procesiuni. Credința lor nu este o vină. Problema începe când conducerea bisericească o folosește pentru a justifica politica statului.

Al doilea mit. Totul a fost exclusiv religios. Mass-media a documentat prezența unor organizații naționaliste și a estimat participarea reprezentanților acestora la circa două mii de persoane. Asta nu transformă fiecare pelerin în extremist. Dar nici purtarea unei icoane nu eliberează certificat de bună purtare politică! 

Iar o mulțime la o procesiune nu este referendum pentru război. Nu poți număra credincioșii și trece automat rezultatul în coloana „susținători ai Kremlinului”. Rugăciunea nu este buletin de vot!

Legătura cu războiul devine și mai limpede în cazul moaștelor lui Dmitri Donskoi. Au fost purtate la procesiune, iar Biserica Rusă a anunțat trimiterea unui fragment atribuit mâinii sale drepte către trupele din Ucraina, pentru întărirea moralului. Așadar, după mobilizarea oamenilor, se mobilizează și simbolurile medievale. Nu discutăm aici credința în sfinți, ci folosirea ei pentru susținerea războiului.

Același mecanism îl vedem și în Republica Moldova. Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove este subordonată canonic Patriarhiei Moscovei. Asta nu înseamnă că fiecare preot execută ordine politice. Înseamnă însă că legătura instituțională există și trebuie examinată, nu ascunsă sub covorul din altar. 

Mai multe investigații publicate în ultimii ani au documentat pelerinaje finanțate în Rusia, organizate în 2024 pentru clerici moldoveni. Aceștia au relatat că au primit carduri bancare și bani, în schimbul promovării unor mesaje împotriva apropierii de UE. Mass-media a identificat și o rețea de canale parohiale cu mesaje antieuropene. Kremlinul a negat ingerința. 

Pelerinaj cu program aprobat de KGB. Vizite la mănăstiri, suveniruri și teme pentru campania politică. Harul nu are cod PIN. Cardurile bancare, în schimb, au!

Urmează sperietoarea. Apropierea de Europa ne-ar pune credința în pericol. Numai că libertatea religioasă este protejată explicit de Carta drepturilor fundamentale a UE. România este membră din 2007. Aderarea nu a venit cu obligația predării icoanelor la vamă! În UE există patru state majoritar ortodoxe – România, Grecia, Cipru, Bulgaria.

Aici se vede mecanismul. Încrederea în preot este împrumutată mesajului politic. Când aceeași narațiune vine de la un propagandist, o verifici. Când vine îmbrăcată în autoritate religioasă, tentația este să o accepți fără întrebări.

Dar a verifica o afirmație politică nu înseamnă a ataca religia. A cere transparență pentru bani nu înseamnă a persecuta credincioșii.

Poți fi ortodox fără să justifici războiul. Poți respecta Biserica fără să transformi fiecare declarație a unui ierarh în adevăr incontestabil.

Credința ortodoxă nu este proprietatea Kremlinului. Iar drumul spre mântuire nu trebuie să treacă obligatoriu prin politica externă a Moscovei!