În contextul geopolitic şi economic actual, România trebuie să îşi consolideze structura internă pentru a funcţiona eficient în cadrul Uniunii Europene şi pentru a deveni un actor relevant în nucleul dur al dezvoltării europene. În acest sens, integrarea euroatlantică trebuie să rămână o prioritate naţională, atât din perspectivă strategică, cât şi din punct de vedere al securităţii şi al prosperităţii economice. Opinia aparține expertului în afaceri europene şi comunicare strategică, Dan Luca și profesorului ASE București, Cristian Socol.
„În anul 2025, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este estimată la aproximativ 3,6 miliarde de euro, echivalentul a circa 1,4% din Venitul Naţional Brut (VNB). În schimb, în anul 2024, bugetul general al României a inclus aproximativ 14,5 miliarde de euro provenind din fonduri europene, ceea ce a reprezentat 13,2% din totalul veniturilor bugetare. În ceea ce priveşte angajamentele de securitate, România alocă 2,25% din Produsul Intern Brut (PIB) pentru cheltuieli de apărare, depăşind pragul de 2% stabilit de Alianţa Nord-Atlantică (NATO), şi contribuie cu 1,2% din totalul contribuţiilor directe la bugetele NATO.
În acest context, doctrina gaullistă capătă o relevanţă sporită prin accentul pus pe ideea de autonomie strategică deschisă a Uniunii Europene – un concept ce presupune reducerea dependenţelor externe în sectoare esenţiale, fără a renunţa la principiile unei economii deschise. În martie 2024, Uniunea Europeană a adoptat Legea privind Materiile Prime Critice, stabilind ca până în 2030 cel puţin 10% din consumul anual să fie acoperit prin extracţie internă. Totodată, în mai 2025, a fost aprobat fondul „Security Action for Europe” (SAFE), în valoare de 150 de miliarde de euro, care include o clauză „buy European” în proporţie de 65% pentru proiectele colaborative din domeniul apărării. Aceste iniţiative marchează începutul unei reindustrializări strategice, orientate spre consolidarea suveranităţii tehnologice, a securităţii economice şi a rezilienţei geopolitice a Uniunii.
Într-o Europă aflată în plină transformare, România trebuie să-şi regândească arhitectura internă pentru a face faţă provocărilor geopolitice, economice şi de securitate. Apartenenţa la Uniunea Europeană oferă un cadru solid, dar sincronizarea cu acest mecanism complex presupune o reformă profundă a modului în care funcţionează statul român.
O adaptare reală presupune ca ministerele de linie să dispună de echipe specializate care să înţeleagă în profunzime politicile europene şi să acţioneze rapid pentru implementarea lor. Este nevoie de o abordare proactivă, care să transforme directivele europene în proiecte concrete, adaptate realităţilor locale şi cu impact direct asupra dezvoltării economice şi sociale.
Unul dintre cele mai sensibile puncte este utilizarea fondurilor europene. Acestea nu trebuie văzute ca o sursă suplimentară de finanţare pentru cheltuieli curente, ci ca un instrument strategic de modernizare a statului şi de reformare a sectoarelor-cheie: educaţie, infrastructură, digitalizare, sănătate. O schimbare de paradigmă este esenţială pentru a valorifica pe deplin aceste resurse. Investitiile productive finanţate din fonduri eurpene au efecte de multiplicare pozitive atât pe termen scurt cât şi, cumulativ, pe termen mediu si lung.
De exemplu, la investiţiile în infrastructura mare, pentru fiecare euro investit se întorc în economie 1,5 euro la termen de 3 ani, 2,8 euro pe termen mediu (5-10 ani) si până la 4-6 euro pe termen lung, cumulativ (peste 10 ani). În educaţie si sănătate, la fiecare euro investit din fonduri europene se întorc în economie 1,2 euro în termen de 3 ani, 2,2 euro la 5-10 ani si până la 3 euro la termene de peste 10 ani. În cazul investiţiilor în motoare de creştere economică endogenă, în cercetare-dezvoltare-inovare şi sectoare industriale cu intensitate tehnologică ridicată, efectele de multiplicare sunt şi mai mari, mărind consistent potenţialul economiei.
Într-o lume ghidată de date, România are nevoie de o platformă naţională integrată, care să ofere în timp real o hartă completă a resurselor naturale, umane şi logistice disponibile. Un astfel de instrument ar permite o planificare economică inteligentă, în acord cu obiectivele europene de dezvoltare durabilă şi rezilienţă.
Poziţionarea în lanţurile valorice europene din domenii strategice – cum ar fi microelectronica, energia verde, industria de apărare sau biotehnologiile – nu mai este opţională, ci vitală. România poate deveni un actor regional important în aceste sectoare dacă atrage investiţii şi îşi defineşte clar rolul în noua economie europeană. În special în contextul de securitate regională, dezvoltarea industriei de apărare – fabrici de muniţie, drone, tehnologie militară – trebuie să devină o prioritate naţională.
O altă direcţie esenţială pentru creşterea vitezei de convergenţă este recalibrarea politicii industriale pentru a corespunde priorităţilor europene, pe clustere de competitivitate: industrii cu intensitate tehnologică ridicată (inclusiv cea de apărare), industria auto, industria chimică, energia, industria farmaceutică, materialele pentru construcţii, industria alimentară şi metalurgia. Producţia de aparatură medicală, roboţi chirurgicali, echipamente de diagnostic şi tehnologii verzi trebuie să devină piloni ai economiei româneşti. În acest sens, înfiinţarea unor clustere industriale în marile municipii, bazate pe parteneriate între administraţii locale, universităţi şi mediul de afaceri, poate genera centre de inovaţie şi competitivitate.
Prin programe europene, se pot oferi stimulente şi ajutoare de stat pentru atragerea investiţiilor, în special în industriile cu potenţial mare de creştere şi inovaţie. Un alt obiectiv important este crearea de campioni regionali în industria românească. Prin simplificarea procedurilor pentru marile proiecte şi prin oferirea de scheme de ajutor de stat pentru investiţii importante, România îşi poate propune să atragă investitori majori. Aceştia vor contribui la dezvoltarea unor industrii de înaltă valoare adăugată, chiar şi în producţia de semiconductori şi sectorul energetic, transformând marii producători de energie români în lideri regionali.
Nu poate fi ignorată nici responsabilitatea clasei politice locale. Parlamentarii, primarii şi consilierii locali trebuie să joace un rol activ în promovarea şi implementarea proiectelor europene, mai ales acolo unde există afinităţi regionale care pot genera iniţiative coerente şi sustenabile.
Un capitol delicat, dar crucial, îl reprezintă neadoptarea monedei euro. În lipsa unui calendar clar şi a voinţei politice, România riscă să rămână în afara nucleului dur al integrării economice. Această stagnare ar putea avea consecinţe grave asupra capacităţii statului de a participa la deciziile majore care vor modela viitorul Uniunii.
În fine, rolul României trebuie să fie activ şi în contextul extinderii europene spre est. Integrarea Republicii Moldova în arhitectura industrială şi economică a UE este un obiectiv strategic. Sincronizarea proiectelor, transferul de expertiză şi consolidarea legăturilor economice sunt paşi necesari pentru stabilizarea şi dezvoltarea întregii regiuni.
România are o şansă istorică de a deveni mai mult decât un beneficiar al apartenenţei la Uniunea Europeană. Poate deveni un actor relevant, un partener respectat şi o forţă de coeziune regională. Dar acest lucru nu se va întâmpla fără reformă internă, voinţă politică şi o viziune clară asupra viitorului”.
Dan LUCA este expert în afaceri europene şi comunicare strategică
Cristian SOCOL este profesor la ASE Bucureşti
