Mii de militari ucraineni sunt ţinuţi prizonieri de forţele ruse. Îndură chinuri de neimaginat în condiţii îngrozitoare. Cei care au scăpat din infern fac mărturisiri sfâşietoare. Despre mulţi, însă, familiile nu mai au nicio veste, iar dramele se ţin lanţ şi acasă. Durerea s-a transformat în boală, iar rudele mai trăiesc doar cu speranţa că vor prinde ziua în care îi vor revedea teferi pe cei dragi. Este cazul luptătorilor de la uzina Azovstal.
Sute de ucraineni au protestat în Piaţa Sofia din Kiev şi au cerut eliberarea prizonierilor de război. În total sunt mii în mâinile forţelor ruse. Printre ei sunt şi sute de militari care au luptat la uzina Azovstal.
Familia nu mai are nicio veste despre Oleh de aproape doi ani, de când a fost luat prizonier. Între timp, soţia lui s-a îmbolnăvit grav şi nici nu ştie dacă îşi va mai vedea vreodată soţul acasă. Băieţelul lui încă aşteaptă să-şi strângă tatăl în braţe.
Sora lui Oleh: În fotografie este fratele meu care a luptat din primele zile şi de doi ani este la ruşi în închisoare, iar noi nu ştim nimic despre el. Soţia lui are ultimul stadiu de cancer, de aceea nu este azi aici. E foarte greu. De 51 de ori am sperat. De fiecare dată când au fost schimburi de prizonieri. Când vin acasă stau în pat şi nu mă pot mişca câteva zile de durerea ca el nu s-a întors. Mama a fost şi operată, ea are grija de patru copii şi de soţia fratelui care este bolnavă. Suntem şi într-un oraş străin, unde nu avem casa noastră.
Şi povestea lui Denis este sfâşietoare. A luptat la Azovstal, apoi a stat în închisoare timp de patru luni. A îndurat condiţii îngrozitoare unde a slăbit 30 de kilograme. Traumele l-au urmărit şi dincolo de porţile închisorii. Odată scăpat din iad şi ajuns acasă, şi-a pierdut piciorul într-un accident de maşină.
Denis: Am luptat la Mariupol, apoi am trecut la Azovstal şi mult timp am stat acolo rănit. Am fost toţi la închisoarea Olenivka şi când a fost explozia eram acolo. Un frate de-al meu atunci a fost rănit. El încă este acolo. Multe lucruri nu pot să le spun aici, pentru ca altfel băieţii care au rămas acolo vor avea probleme. Pot să spun că nu aveam nici hrană suficientă, nici apă destulă, nici medic. Noi stăteam în picioare din zori până în seară.
Nici despre Artem rudele nu au nicio veste, iar durerea îi copleşeşte cu fiecare zi care trece. Şi soţia lui s-a îmbolnăvit şi este în stare foarte gravă.
Sofia, sora lui Artem: Am aflat despre fratele meu în primăvara anului trecut. El e prizonier de doi ani. Am aflat că este în Rusia de la cei care s-au întors. Cel mai greu este şi foarte trist mai ales în zilele când se întorc cei exilaţi din Rusia şi la noi nu sună soneria să îl văd venind pe fratele meu.
“Fiecare dintre noi are pe cineva apropiat care este prizonier, un coleg, o rudă”
De la începutul războiului aproape 11 mii de civili au fost ucişi şi alţi aproape 20 de mii au fost răniţi, arată raportul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului.
