De ce avem nevoie de un proces de reintegrare a țării? Cât de des ați auzit de la alții sau ați spus-o chiar voi, că Transnistria e o povară și o sursă de probleme și că cel mai simplu ar fi să renunțăm la ea? E firesc să căutăm soluții simple, doar că acestea nu sunt neapărat și cele mai bune, iar uneori ne costă mult prea scump. Răspunsurile le aflăm în cadrul ,,Pastilei de securitate", o campanie de informare, realizată în parteneriat cu CID NATO în R. Moldova şi Divizia Diplomație Publică a NATO.
Avem cel puțin trei motive să ne ocupăm de rezolvarea problemei transnistrene și să reîntregim RM – pragmatice, politice și cele de securitate. Dacă e să ne uităm la contextul regional – război, criză economică, criză energetică și de securitate – rezolvarea conflictului înghețat e o decizie cât se poate de pragmatică din toate punctele de vedere.
Este greșit să credem că separarea definitivă ar fi o soluție simplă şi că acest lucru ne-ar rezolva problemele cu care ne confruntăm acum, din cauză că avem o entitate separatistă pe teritoriul țării.
Infrastructura care ne leagă – șase poduri rutiere, două feroviare și unul pietonal, o centrală hidroelectrică chiar pe Nistru, sistemul energetic care a fost construit să funcționeze ca un tot întreg, dar și enclavele pe care Chișinăul și Tiraspolul le controlează pe malul celălalt mal al Nistrului, asigură nu doar un grad mare de interacțiune, dar și de interdependență. Nu există soluții simple de rupere a acestor legături, chiar și cea mai sofisticată dintre ele ar aduce mai multe daune decât beneficii.
Obținerea de către R. Moldova a statutului de candidat pentru calitatea de membru UE aduce noi oportunități și noi provocări. Responsabilitatea autorităților în raport cu oamenii acestei țări și cu Uniunea Europeană înseamnă că reîntregirea Republicii Moldova nu poate fi amânată. Ar fi, puțin spus, frustrant și injust dacă singurul lucru care ne-ar împiedica să aderăm la Uniune ar fi o regiune separatistă, cu trupe ruse în stânga Nistrului.
În 2004 UE a admis o excepție şi a acceptat aderarea părții internațional-recunoscute a Ciprului, Ciprul de Nord rămânând în spatele sârmei ghimpate și în afara Uniunii. Această excepţie însă s-a dovedit a fi o decizie recunoscută drept neinspirată și regretabilă.
Din primele zile de război în Ucraina ne-am simțit amenințați și vulnerabili. Chiar și cei mai dezinteresați de politică au început să urmărească ce se întâmplă peste Nistru. Militarii ruși, cu prezența nesolicitată și nedorită a cărora ne-am obișnuit, oarecum, în treizeci de ani de după războiul de pe Nistru - dintr-o "prezență militară străină", abstractă, peste noapte s-au transformat în motiv de îngrijorare pentru majoritatea cetăţenilor, mulți dintre care și-au făcut bagajele. Amintirea anului 1940 este vie în multe familii, iar cortina de fier a fost o experiență personală pentru majoritatea dintre noi.
Nu există alte soluții pentru siguranța noastră și a opțiunii de a fi parte a lumii libere decât reintegrarea malului stâng al Nistrului și întoarcerea soldaților ruși acasă la ei. Înghețarea conflictului în starea actuală, precum și o ipotetică renunțare la acest teritoriu, nu ar rezolva nicidecum problema și nu ar elimina aceste amenințări. Militarii ruși și armata transnistreană va rămâne tot acolo şi vor fi o amenințare constantă. Un conflict înghețat oricând poate degenera într-un război adevărat, e ceea ce se întâmplă acum în Ucraina.
Este de înțeles decepția oamenilor după trei decenii de încercări, unele mai puțin inspirate, de rezolvare a problemei transnistrene, dar adevărul este că anume acum ne bucurăm de sprijin și atenție din partea partenerilor de care nu am mai avut parte în treizeci de ani de independență. Când toată lumea lucrează ca să facă această parte a Europei un loc mai sigur și mai prosper, e de datoria noastră să fim parte a acestui efort.
