Oleksiy Melnyk este co-director responsabil de relații externe și programe de securitate internațională la Centrul Razumkov din Kiev, un think tank ucrainean fondat în 1994. Între 2004 și 2005, a condus compania de stat Ukroboronservice; în 2005 – 2008, a fost angajat la  Ministerul Apărării al Ucrainei în calitate de șef al Diviziei de organizare și analiză prim-asistent al ministrului Apărării.

Stimate Domnule Melnik, ne apropiem de a treia aniversare a invaziei la scară largă a Rusiei pe teritoriul Ucrainei, iar în aceste zile se vorbește foarte mult despre pace, despre negocieri. Cât de aproape sau de departe suntem de această pace?

Aici, mi se pare foarte important să nu confundăm totuși două obiective. Primul este reprezentat de negocieri care, în acest moment, urmăresc în mare parte scopul de a obține o încetare a focului, un armistițiu și atingerea acestuia. 

Așadar, răspunzând la întrebarea dumneavoastră despre cât de aproape suntem de atingerea primului obiectiv – desfășurarea negocierilor sau primul pas spre găsirea unei soluții pentru ieșirea din această situație – da, suntem destul de aproape. 

Chiar în acest moment, în timp ce vorbim, probabil că undeva se pregătește deja o întâlnire între reprezentanții oficiali ai Moscovei și Washingtonului. Cu alte cuvinte, aceștia își pregătesc pozițiile pentru viitoarea întâlnire a celor doi lideri. 

Dacă vorbim despre soluționarea conflictului și, ca rezultat, despre obținerea unei păci durabile, stabile și juste, în opinia mea, suntem încă foarte-foarte departe. Și mă tem că aceste negocieri, pe care mulți le așteaptă cu nerăbdare, ne pot atât apropia de acest moment, cât și, din păcate, îndepărta de el.

Ați anticipat următoarea mea întrebare. Oficialii de la Kiev au vorbit și vorbesc despre o pace justă. Cum este văzută această pace din perspectiva Kievului?

De fapt, aceasta nu este doar viziunea Kievului, deoarece această problemă... este una dintre condiții. O pace justă înseamnă că agresorul trebuie să fie pedepsit, că partea agresorului trebuie să compenseze cel puțin pagubele materiale cauzate de agresiune. Aceasta este una dintre componentele esențiale.

Mai departe, vorbim despre o pace pe termen lung, iar pentru asta este necesar să fie eliminată cauza principală a acestui conflict. Prin urmare, aceasta este o sarcină și mai dificilă, iar mă tem că, în cadrul negocierilor, va fi nevoie să se caute un echilibru – un fel de compromis – astfel încât să se ajungă la anumite condiții în care, cel puțin, un armistițiu să poată fi de durată și să servească drept o etapă către negocieri de pace.

În același timp, dacă cererea pentru justiție este pusă pe masa negocierilor acum – adică acele aspecte pe care Rusia categoric nu vrea să le audă, cum ar fi despăgubirile sau tragerea la răspundere a criminalilor de război – atunci chiar și obiectivele minime vor fi greu de atins, deoarece Rusia, pur și simplu, nu va accepta astfel de negocieri.

Dacă acceptați această realitate, devin poate mai clare gesturile largi și complimentele din partea lui Donald Trump. În acest moment, el încearcă, metaforic vorbind, să-l atragă pe Putin în negocieri fără a impune condiții preliminare.

Așadar, situația este destul de complicată. Pe de o parte, există cererea pentru o pace justă – viziunea nu doar a Ucrainei, ci și a multor alte state. Pe de altă parte, există realitatea: Rusia, Kremlinul, iar Putin însuși se simt încă suficient de încrezători pentru a respinge public orice compromis sau concesie.

Totuși, se vorbește despre anumite formule ale acestei păci. Este clar, din declarațiile pe care le-am auzit atât de la partenerii americani, cât și de la cei europeni, ba chiar și de la experți, că Ucraina va pierde totuși anumite teritorii. Care credeți că va fi formula? Va fi un scenariu asemănător cu cel al celor două Germanii sau unul similar cu cele două Corei?

În primul rând, este întotdeauna periculos să facem astfel de analogii, deoarece condițiile sunt complet diferite, la fel și geografia. Așadar, fiecare poate numi acest scenariu cum dorește – fie coreean, fie berlinez –, dar trebuie să existe o înțelegere clară că niciunul dintre aceste modele nu poate fi aplicat ca un simplu copy-paste.

Un alt aspect foarte important asupra căruia trebuie să fim atenți este că nu vorbim despre renunțarea sau pierderea unor teritorii. Discuția este despre ce rezultat poate fi atins în realitate în prima etapă a negocierilor de pace, pentru a opri focul. Ucraina, în principiu, a acceptat deja un compromis – anume că teritoriile ocupate nu vor fi recunoscute ca fiind anexate de Rusia, însă Ucraina nu va desfășura acțiuni militare pentru eliberarea lor.

Dacă un astfel de compromis este atins, repet, și vreau să subliniez acest lucru, nu este vorba despre renunțarea la teritorii sau despre recunoașterea dreptului Rusiei de a le controla, Ucraina va continua să depună toate eforturile, cel puțin în acest moment, prin mijloace non-militare, pentru a obține de-ocuparea acestor teritorii.

În ceea ce privește durata acestui proces, ea poate varia. Dacă ne raportăm la exemplele pe care le-ați menționat – modelul coreean sau cel berlinez –, vedem că Berlinul s-a reunificat după câteva decenii, în timp ce, în cazul Coreei, nu există deocamdată nicio perspectivă clară de reunificare. Mai mult, Coreea de Sud nu pare să fie foarte dornică de reunificare, fiind conștientă de riscurile pe care aceasta le implică.

Moldova are propriul său exemplu cu Transnistria, iar astfel de cazuri sunt numeroase. Prin urmare, Ucraina își va urma propriul drum în această privință.

Ce rol a jucat România în acești trei ani de la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, din punct de vedere politic, diplomatic și, poate, logistic?

În opinia mea, România, pe parcursul acestor trei ani, lăsând la o parte anumite persoane – pe care nu le-aș numi marginale, dar care nu au legătură cu actualul guvern –, a demonstrat constant, nu doar prin declarații, ci și prin acțiuni concrete, un sprijin total pentru Ucraina.

Percepția României în rândul populației ucrainene este acum cea a unei țări absolut prietene. Toate acele temeri și fobii care existau cu decenii în urmă – și care, inclusiv propaganda rusă, le promova, sugerând că România ar avea anumite pretenții teritoriale – au dispărut, după părerea mea, cu totul.

Dacă ar fi să dăm exemple concrete, alternativa la coridorul de export al cerealelor a devenit posibilă și continuă să funcționeze datorită României. De asemenea, România oferă Ucrainei ajutor financiar fără mari campanii de promovare, precum și sprijin militar.

Și nu trebuie uitat faptul că România susține ferm Ucraina în toate voturile, fie la nivelul Uniunii Europene, fie în alte formate internaționale.

Ați menționat deja problema Transnistriei, care, de trei ani, este într-un impas și nu poate fi rezolvată. Credeți că ar trebui inclusă această problemă în contextul negocierilor dintre SUA, Rusia și Ucraina, astfel încât atât Ucraina, cât și Moldova să scape, într-un fel, de acest capitol neîncheiat?

Trebuie să fim foarte precauți și să cântărim cu atenție toate avantajele și dezavantajele înainte de a propune o astfel de întrebare. Rusia, cel puțin în acest moment, manifestă o încredere absolută în sine, fiind convinsă că nimeni nu-i poate impune niciun compromis. Dacă acum s-ar ridica această problemă, consecințele ar putea fi imprevizibile.

În viitorul apropiat sau, poate, pe termen mediu, problema Transnistriei ar trebui pusă în fața Rusiei, însă nu ca un subiect separat, ci în ansamblu, alături de regiunile ilegal ocupate din Georgia, de Crimeea și, în general, în contextul întregii politici externe a Rusiei.

Dacă încercăm să simulăm acum o astfel de situație, există riscul ca Rusia să vină cu o contrapropunere, deoarece lista cerințelor pe care le-a formulat public pentru Ucraina rămâne deschisă. Se știe că, odată ce Rusia ar obține măcar o parte din ceea ce a cerut – mă refer la ultimatumul anunțat de Putin în iunie anul trecut –, imediat ar urma noi solicitări suplimentare.

Poate că introducerea mea a fost prea lungă, dar, în ceea ce privește Transnistria, trebuie să luăm în considerare și poziția Rusiei. Moscova își dorește un coridor terestru spre Transnistria, iar, deși ar fi absolut justificată ridicarea unei astfel de cereri, există riscul unui efect invers, unul nedorit, dacă s-ar insista asupra acestei probleme într-un moment care, din punctul meu de vedere, nu este cel mai potrivit.

Sunt posibile provocări sau anumite acțiuni din partea Federației Ruse pe teritoriul Transnistriei după încheierea, dacă va fi încheiat, a acestui armistițiu pe frontul ucrainean?

Este o întrebare foarte pertinentă și importantă, deoarece, în acest moment, Rusia este prea concentrată pe atingerea unor obiective intermediare în Ucraina. Din această cauză, dispune de foarte puține resurse pentru a crea probleme în alte regiuni.

Am văzut deja cum războiul din Ucraina, adică agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, a influențat poziția Moscovei în Siria. Așadar, dacă vorbim despre situația actuală, cred că posibilitățile Rusiei de a desfășura provocări la scară largă împotriva Moldovei, inclusiv pe teritoriul Transnistriei sau în Găgăuzia, sunt destul de limitate, atât timp cât Rusia este implicată în lupte active.

Însă, odată ce Rusia își va elibera mâinile și va avea resurse financiare suplimentare, își va îndrepta atenția către alte obiective. Nu pot spune cu certitudine că următoarea țintă va fi Moldova, dar este clar că această țară a urcat destul de sus pe lista priorităților distructive ale Kremlinului. Pe lângă Moldova, ar putea fi vizate și țările baltice sau Polonia. Este greu de spus care va fi prioritatea principală, dar un lucru este sigur: Moldova reprezintă acum un obstacol major pentru strategii geopolitici și imperialiștii ruși.

Domnule Melnik, ce rol ar putea juca România în viitorul Ucrainei, după încheierea războiului, după semnarea cel puțin a unui armistițiu? Mă refer atât la reconstrucția Ucrainei, cât și la aderarea sa la Uniunea Europeană?

Mi se pare că, cel puțin din perspectiva mea, nu văd de ce România nu ar trebui să susțină aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană. Desigur, pot exista anumite aspecte care nu sunt neapărat problematice, dar care vor trebui abordate în cadrul procesului de negociere. Este clar că există domenii economice în care interesele celor două țări se intersectează, cum ar fi agricultura, unde Ucraina poate fi un competitor.

Dar, în ansamblu, este în interesul național atât al Ucrainei, cât și al României ca Ucraina să devină membră a Uniunii Europene și a NATO. Acest lucru nu se rezumă doar la frontierele terestre, ci vizează și regiunea Mării Negre. Este evident că nu poate exista securitate în Marea Neagră atât timp cât aceasta rămâne o zonă de conflict activ. Din punctul meu de vedere, România este practic destinată să sprijine Ucraina în toate domeniile posibile.

Având în vedere evenimentele recente, mă refer la convorbirile telefonice dintre Donald Trump și Vladimir Putin, dintre Donald Trump și Volodimir Zelenski, precum și toate semnalele pe care le-am primit de la Conferința de Securitate de la München, credeți că Europa se află în fața unui nou război sau asistăm la o resetare, chiar și în interiorul Europei și al alianțelor transatlantice?

Din punctul meu de vedere, acestea sunt două întrebări strâns legate – una privind relația dintre Rusia și țările europene sau statele NATO. Aici are loc o dezbatere destul de interesantă. Când se încearcă formularea unor prognoze, se vorbește despre un orizont de doi sau cinci ani, dar, cel puțin, nu se pune la îndoială faptul că Rusia plănuiește și se pregătește pentru o confruntare, inclusiv una militară, cu vecinii săi europeni și occidentali. Există așadar un consens clar asupra faptului că Rusia reprezintă o amenințare militară reală.

A doua parte a discuției este: cum poate fi prevenită această amenințare? Aici intervin teme precum unitatea Europei, creșterea cheltuielilor pentru apărare și necesitatea sprijinirii Ucrainei. Cu toate acestea, toate aceste măsuri luate împreună nu oferă un răspuns clar la întrebarea esențială: cum poate fi prevenită agresiunea rusă în viitor? Cum ne putem pregăti pentru o posibilă agresiune?

Și, personal, nu înțeleg de ce nu se ajunge la o concluzie absolut evidentă. Există o soluție radicală, dar clară, care stă la suprafață: pentru a preveni o viitoare amenințare din partea Rusiei, trebuie să i se administreze o înfrângere zdrobitoare pe frontul ucrainean. Odată ce mașina de război a Rusiei este distrusă în Ucraina, această amenințare va fi împinsă într-un viitor incert.

Astfel, discuția din Europa ar trebui să se concentreze nu doar pe sprijinirea Ucrainei, ci și pe cât timp, în ce măsură și cât de rapid trebuie oferit acest sprijin pentru a neutraliza amenințarea la adresa securității și stabilității europene pe termen lung.

Domnule Melnyk și ultima mea întrebare. Este posibilă pacea în Europa, atât timp cât la Kremlin rămâne Vladimir Putin și regimul construit de el?

Desigur... Pacea este posibilă, dar ce fel de pace va fi aceasta? Pentru că absența războiului nu înseamnă neapărat și pace. Trăirea constantă în frică, cursa înarmărilor – toate acestea nu reprezintă o pace adevărată, care să permită dezvoltarea normală și construirea unor relații stabile nu doar cu vecinii apropiați. Aceste tensiuni afectează stabilitatea globală și regională.

Când vorbim despre Putin, trebuie să înțelegem că el reprezintă răul – un individ care a luat ostatică nu doar Ucraina, nu doar Europa, ci întreaga lume, având în mâini butonul nuclear. Dar Putin nu este doar o singură persoană, el reprezintă un „Putin colectiv”. În jurul său există o mulțime de oameni care îl susțin, și nu este vorba doar despre membrii guvernului sau apropiații săi. Este vorba despre o mare parte a societății ruse.

Prin urmare, problema este mult mai amplă decât existența fizică sau politică a lui Vladimir Putin. Problema este una sistemică și mult mai profundă.

Interviu realizat de Constantin Uzdriș, jurnalist TVR MOLDOVA