CARINA MULLER: Vă propun să începem de la cei douăzeci de ani care despart cele două Ghiduri ale nesimțitului. În primul volum descriați mai ales tipologii și scene cotidiene. În noul volum apar personaje publice, politicieni, impostori, cu nume și prenume. Ce s-a schimbat fundamental în acești douăzeci de ani: nesimțirea sau toleranța noastră față de ea?


RADU PARASCHIVESCU: Nesimțirea nu s-a schimbat fundamental, nici nu avea cum. Ea este transpartinică, este transfrontalieră și nu suntem noi singurii posesori ai acestei resurse. Mai sunt și alții pe planetă. S-a schimbat viteza de împrăștiere a unora dintre formele nesimțirii și mă gândesc la felul în care ea se disipează odată cu apariția rețelelor sociale. Înainte, faptele nesimțitului ajungeau ceva mai greu dintr-un loc în altul. Acum, odată cu rețelele sociale, cu public shaming-ul și cu tot felul de artificii de genul acesta, dacă un om face o nefăcută, lucrul acesta se află imediat. Asta este valabil și pentru faptele bune, dar cu atât mai mult pentru faptele rele sau pentru gesturile de nesimțire, care se împrăștie fulgerător. Deci asta s-a schimbat. Toleranța noastră cred că este aceeași – sau lipsa de toleranță. Cred că viteza de deplasare a nesimțirii a crescut.



CARINA MULLER: În noul volum, nesimțirea nu mai este doar un defect de comportament. Ea capătă vizibilitate, autoritate și, foarte important, legitimitate publică. Am ajuns să confundăm agresivitatea cu fermitatea? Și ce putem face ca bunul-simț să nu mai pară o slăbiciune?


RADU PARASCHIVESCU: Nu putem face absolut nimic. Adică putem încerca să oferim un exemplu, dar fără să fim pedagogici și aulici. Pur și simplu, comportamentul nostru firesc să fie comportamentul unui om manierat, dar fără ostentativitate. Altfel, n-ai ce să faci. Fermitatea și agresivitatea sunt două lucruri profund diferite. Sigur că mulți le confundă. Mulți cred că un pumn în barbă este o expresie a fermității sau a bărbăției. Nici vorbă. Este un gest violent și atât. Dar, cum ați spus, volumul acesta, care a apărut acum, în 2026, este un volum care pune chipuri pe nesimțiți și fixează identități. Dacă în primul volum era vorba despre tipul de nesimțit – la plajă, la bloc, la teatru și așa mai departe -, volumul acesta pune nume și prenume și reamintește câteva gesturi, unele dintre ele celebre, unele date, reluate și redifuzate exhaustiv de posturile de televiziune, mai ales că erau comise de oameni politici importanți. Unii dintre ei nu mai trăiesc, alții da. Dar sunt și formatori de opinie, candidați la președinție, președinți de partid, europarlamentari și așa mai departe. Deci au toate acoladele interne și internaționale. Prin urmare, ar fi formatori și chiar furnizori de modele. Or, dacă acesta este modelul, nu trebuie să ne mirăm că arătăm cum arătăm.


CARINA MULLER: La două decenii distanță, de ce ați simțit nevoia să fixați aceste identități -  nume și prenume - în al doilea volum?


RADU PARASCHIVESCU: Pentru că mi s-a părut că s-a copt perioada aceasta. Și dacă Dumas a scris După douăzeci de ani, eu, care am fost un consumator frenetic de Dumas, de ce să nu-l imit măcar din punctul acesta de vedere? Acum pot să vă asigur că nu va exista un al treilea ghid. Asta ar presupune să apuc 86 de ani, să mai am atunci facultățile intacte și să mai ardă în mine dorința de a radiografia nesimțirea în România. Nu cred să se întâmple așa ceva.

CARINA MULLER: Poate se reduce.


RADU PARASCHIVESCU: Da, da, da… Îmi plac utopiștii. Nu o să se reducă. Până la urmă, felul nostru de a ne amăgi că nesimțirea este mai palidă, că dă semne de slăbiciune, că s-ar putea să o răpunem, este o iluzie și nimic altceva. Nesimțiți au fost și acum două sute de ani, și acum trei sute de ani, și în interbelicul bucureștean, pe care România îl idealizează și îl mitizează. Și atunci au existat pungași, nesimțiți, lichele, hoți, politicieni escroci și politicieni corupți. Au existat și atunci. Deci n-am inventat noi nesimțirea după 1989.

CARINA MULLER: Odată cu acest comportament s-a schimbat și limbajul politic. Avem fraze mai simple, etichete, atacuri, mai multă agresivitate și acte de furie. Cât este incultură și cât este strategie în felul în care unii politicieni populiști aleg să vorbească astăzi?


RADU PARASCHIVESCU: Să știți că existau formule casante și înainte, la începutul anilor '90. Și atunci șocul a fost mare, mai ales că venea după o perioadă de limbaj cenzurat, amorțit, esopic în cel mai bun caz. Acum, pusul de etichete și de ștampile nu este ceva nou. Noi facem lucrul acesta și nu mă refer doar la politicieni. Îl facem și noi. E adevărat, există oameni care au cultura sfidării și cultura atacului grosier. Există politicieni care trăiesc pentru a-și bruia colegii din Parlament, pentru a-i filma, pentru a-i întărâta, pentru a-i insulta. Există o școală a insultei formată încă dinainte de 1989, culmea, de niște oameni care au trecut granița lui decembrie 1989, au năpârlit, s-au  dat peste cap și au fost crezuți de o populație uitucă sau candidă. Bunăoară, Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor aveau revista Săptămâna în anii '80. Aceea era revolverul Securității. După 1990, au devenit din tovarăși domni. Cel puțin Vadim Tudor și-a inventat și un trecut al disidenței care nu exista și a început să-și porcăiască semenii, mai ales pe cei din politică, dar și pe cei din societatea civilă. Vadim Tudor este cel care a propus execuții publice pe stadioane și a propus liste pe care încăpeau Nicolae Manolescu, Doina Cornea, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu. Patapievici încă nu apăruse, eram la începutul anilor '90. Ceva s-a păstrat. Vadim Tudor a fost un mare formator de injurii, având, e adevărat, umor, având un fel de talent al ștampilei ironice și al deriziunii. Dar ceea ce a predat el a fost foarte bine asimilat de urmași, indiferent că este vorba despre urmași din partid sau despre adoratori ai lui. De aici se recrutează și actualii practicanți ai injuriei, ai insultei, ai mârlăniei politice.


CARINA MULLER: Aș vrea să trecem de aici la dezinformare, care nu ține cont de granițe și, aș adăuga în glumă, nici de vize. Aceleași teme, frici și conspirații circulă dintr-o țară în alta și își găsesc public peste tot. Ce vulnerabilitate comună exploatează cel mai mult: neîncrederea în instituții, slăbirea educației sau nevoia noastră de răspunsuri simple?


RADU PARASCHIVESCU: Neîncrederea noastră în instituții este aproape legendară, deși în sondaje există două instituții în care românul are, în esență, încredere. Una este Biserica, alta este Armata. Ele sunt glorificate ca instituții, iar reprezentanții lor sunt făcuți albie de porci dacă sunt luați individual. Acum, dezinformarea este prezentă la multe paliere, la multe niveluri, dar nici ea nu este de acum. A căpătat alte forme, pentru că mijloacele de difuzare, de răspândire sunt altele. Viteza a crescut și aici. Însă să ne aducem aminte că decembrie 1989, în România, a fost o lună a dezinformării pe postul public de televiziune. Să ne aducem aminte că și înainte de 1989 existau dezinformări cărora nu li se putea spune așa, fiindcă nu era voie. 

În manualele de istorie, de exemplu, Nicolae Ceaușescu era prezentat drept o personalitate enciclopedică, renascentistă. Elena Ceaușescu, o analfabetă notorie, era prezentată - acesta era clișeul - drept „eminent om de știință și savant de renume mondial”. Iar ea nu știa să spună „bioxid de carbon”. Spunea „CO2". Așa i se și spunea, „CO2”. Lucrarea aceea de doctorat a fost făcută de patru chimiști și așa mai departe. Dar ea era „eminent om de știință". Păi asta nu era tot dezinformare? Faptul că în ziarele vremii - „Scânteia”, „România liberă”, „Scânteia tineretului” - ți se scria în fiecare zi că ești „pe noi culmi de progres și prosperitate”, în condițiile în care aveai opt grade în casă, nu aveai curent, stăteai jumătate de viață la cozi și nu știai dacă prinzi sau nu ceva în ziua aceea - acestea nu sunt tot dezinformări? Sunt tot dezinformări. Revin: decembrie 1989 a fost o lună de dezinformări. Că vin teroriștii - o dezinformare notorie. Că atacă reactorul nuclear de la Cernavodă. Că au năvălit în metrou. Că otrăvesc rețeaua de apă a Capitalei. Că vin de pe autostrada București-Pitești și dărâmă obiective industriale. Că se fură apa, că se fură lacul Vidraru și câte și mai câte.



CARINA MULLER: Dezinformarea poate fi combătută prin informare corectă, dacă avem discernământul de a o practica. Dar, foarte scurt: care este primul lucru pe care trebuie să-l învățăm din nou pentru a fi mai greu de manipulat?


RADU PARASCHIVESCU: Să ne folosim mintea. Să judecăm cu mintea noastră. Să nu preluăm ceea ce mestecă alții. Pasărea mărunțește hrana ca să i-o dea puiului în cioc. Nouă nu trebuie să ni se mărunțească hrana. Trebuie să o absorbim noi, să ne punem spiritul critic în funcțiune și să nu credem toate balivernele. Să ne întrebăm. Când au apărut jocurile piramidale, o bună parte dintre cei care au participat la ele nu s-au întrebat: cum este posibil ca eu să depun un leu și după trei săptămâni să mi se dea opt, fără să fac nimic? Ce se întâmplă dacă 20 de milioane de români depun câte zece lei și iau câte 80 după trei săptămâni? De unde? Cum se produce un asemenea miracol, o asemenea scamatorie? Faptul că nu-ți poți pune întrebări simple și că nu-ți folosești spiritul critic te face victima dezinformării.


CARINA MULLER: Vorbind despre cele două maluri ale Prutului, România și Republica Moldova sunt legate prin aceeași limbă, istorie și printr-un spațiu cultural comun. În fața acestui zgomot, poate această apropiere să ne ofere nu doar sentimentul apartenenței, ci și repere comune în fața manipulării și a dezinformării?

RADU PARASCHIVESCU: Cred că da. Având în vedere că Republica Moldova s-a prezentat mult mai bine în fața războiului hibrid, având în vedere că serviciile de aici au funcționat mai bine decât serviciile din România, cred că noi putem lua notițe de la dumneavoastră. Și cred că un front comun poate fi făcut.
Categoric. Mai ales că există o comunitate de limbă, există și o comunitate de preocupări, există o frățietate despre care se tot vorbește, dar se vorbește mai mult literar decât faptic.
Cred că putem face pași împreună. Dar pentru asta, repet, este nevoie să gândim cu capul propriu. Gabriel Liiceanu are o carte care se cheamă Nebunia de a gândi cu mintea ta. Sigur că este un titlu paradoxal. Nu este nicio nebunie.
Însă este foarte ușor să preiei gândurile altora. Este foarte comod să nu-ți mai pui tu mintea la contribuție, să preiei din zbor o idee care poate fi o aberație, poate fi ceva periculos și să refuzi să o filtrezi cu puterile tale. Cred că de aici pleacă o mulțime de lucruri. Nu toate, dar o mulțime.


CARINA MULLER: Domnule Paraschivescu, rămânem în același registru, dar este ultima întrebare. De douăzeci de ani răspundeți acestor fenomene prin ironie. În același timp, nesimțirea, manipularea și impostura nu s-au retras, ci, dimpotrivă, au crescut. Mai poate satira să corecteze ceva sau doar ne ajută, ne dă câte un ghiont, ca să vedem mai limpede ce ni se întâmplă?



RADU PARASCHIVESCU: Eram mai optimist pe vremuri și invocam și eu dictonul latinesc Ridendo castigat mores - râzând îndreptăm moravurile.
Nu îndreptăm. Ne iluzionăm că le îndreptăm.
Poate, cine știe, obținem mici victorii de etapă sau mici reforme, mărunte, intime, la nivelul unui om sau cel mult al unei scări de bloc.
Dar ironia, la ora aceasta, este doar o compresă care, culmea, îi face mai bine celui care o aplică decât celui pe fruntea căruia o aplică. Cel cu fruntea pe care se pune compresa nu simte mare lucru, iar dacă este un nesimțit, nesimțit rămâne.

CARINA MULLER: Ce putem face ca să reducem aceste fenomene?

RADU PARASCHIVESCU: Absolut nimic. Mă tem că nimic.

CARINA MULLER: Vă mulțumesc pentru dialog. Sper să ne dăm întâlnire foarte curând și atunci să încercăm să încheiem discuția într-o notă ceva mai pozitivă. Poate până atunci găsim și formula prin care să aducem alte planuri în această conversație.

RADU PARASCHIVESCU: Hai să încercăm. Mare bucurie.

CARINA MULLER: Vă mulțumesc.


RADU PARASCHIVESCU: Și eu vă mulţumesc.