Republica Moldova comemorează 77 de ani de la cel de-al doilea val de deportări staliniste din Basarabia. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, peste 35 de mii de persoane au fost scoase din casele lor, urcate în trenuri de marfă și trimise în Siberia și Kazahstan. Este vorba de peste nouă mii de bărbaţi, 14 mii de femeii şi peste 12 mii de copii. Regimul sovietic a urmărit, de fapt, decapitarea satului basarabean şi a întregului sistem de gospodărire. Urmările deportărilor au avut un pronunţat substrat economic – lichidarea oamenilor de la sate şi rezistenţa la colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti. Cosecinţele acelor atrocităţi sunt simţite şi în prezent, în special, de cei care au reuşit să revină acasă sau cei care s-au născut şi au copilărit departe de cei dragi.
Printre ei este şi Georgeta Ureche, care s-a născut în regiunea Kurgan, în anul 1951. În noaptea de coşmar din iulie 1949, părinţii ei, Gheorghe și Parascovia Ureche, împreună cu surorile mai mari – Victoria, născută în 1947, și Virginia, care a venit pe lume în 1948, au fost deportaţi. Cele două copile nu au rezistat în faţa frigului şi a foametei din Siberia. Şi astăzi îşi aminteşte despre povestirile părinţilor, cum, în miez de noapte, soldaţii înarmaţi au dat buzna în casa lor şi i-au dus spre infernul de gheaţă.
GEORGETA URECHE, victima deportărilor: Li s-a citit ucazul şi li s-a spus că au 20 de minute pentru ca să pregătească ca să plece cu maşina spre gară. Ei tremurau. Mama tot ce lua în mână cădea jos. Au învelit copilaşii, au luat fiecare câte o fetiţă în braţe. Mama a vrut să ia şi un colac. Ea a copt pâine cu o zi înainte şi încă nu a reuşit să se răcească pâinea ceea albă, pufoasă, cu miros de casă. Când a vrut să ia un colac de acela, preşedintele colhozului, Vasile Cazacu, el voia să se numească în rusă "Kazacov", ia dat cu un picior încălţat în cizme de chirză mamei peste picioare. Tata, soţul ei, a vrut să o apere, dar era cu sora mea, cu Victoria în braţe. Atunci când a vrut să o apere, un soldat din cei cu armă l-a lovit pe tatăl meu în umăr cu patul armei, dar arma a lunecat peste capul copilului. Copilul a avut o traumă cranio-cerebrală foarte gravă
I-au deportat pentru că aveau o moară şi erau consideraţi chiaburi. I-au adus forţat la gară, i-au împins în vagoane ca pe nişte vite, fără apă şi fără mâncare. "Era un fel de pedeapsă", spune Georgeta Ursu. Două săptămâni a durat călătoria spre infernul de gheață.
GEORGETA URECHE, victima deportărilor: Mama le hrănea pe ambele surioare cu lapte matern, pentru că nu avea cu altceva ce să-i hrănească. În circumstanţele în care se aflau a dispărut şi laptele. Asta era cea mai mare tragedie care putea să se întâmple în acea "călătorie".
Au ajuns în regiunea Kurgan, satul Dolgovka. La început, se hrăneau cu ciuperci şi coajă de copaci, iar prima perioadă au înoptat într-un loc imporvizat.
GEORGETA URECHE, victima deportărilor: Odată s-a întâmplat că două zile ei nu aveau ce mânca. Era luna decembrie, pământul îngheţat, zăpadă peste tot. Mama s-a dus dus într-o grădină şi a început cu mânuţele ei, la ai săi 23 de ani, să caute ceva în pământ cu speranţa că a rămas vreun cartof ca să ducă la copii să nu moară de foame. A găsit ceva îngheţat, a scos şi fericită a plecat înapoi. În acel moment, stăpânul grădinii, probabil s-a gândit că e o fiară sau un lup şi a împuşcat în direcţia ei.
A revenit la Obreja Veche, în satul natal, pe atunci raionul Glodeni, acum Făleşti, în luna iulie a anului 1958. Nu a mai rămas nimic la fel ca la plecare, doar moara era neschimbată. La scurt timp au fost alungaţi şi de acolo, după care s-au mutat în Odesa, unde şi-au construit o casă.
GEORGETA URECHE, victima deportărilor: Când ne-am întors acolo, casa noastră a fost prefăcută în fierărie, în anul 1949. din noimebrie până în aprilie am locuit într-un şopron unde iarna era ca un planetariu. Iarna prin găurile din acoperiş vedeam stelele. Puterea sovietică a avut grijă ca tatăl meu nicăieri să nu poată să se aranjeze la muncă. Mama era cu noi, patru copii. Noi muream de foame acolo.
Iar Margareta Cemârtan-Spânu, o voce emblematică a memoriei deportărilor staliniste, avea doar șapte ani când a fost ruptă de copilărie și deportată împreună cu tatăl, fratele și bunica sa în Siberia. În acea lume înghețată de frică și lipsuri, copilăria i-a fost înlocuită de suferință și foame, iar libertatea a devenit un vis îndepărtat, dar neînvins.
MARGARETA SPÎNU-CEMÂRTAN, victimă a deportărilor: Pe rând ne puneam ca să venim la fereastă şi să răsuflăm cât de cât aer. Ne-au ticsit ca peştele în cutie. Nu aveam nici veceu. Aveam o gaură în vagon şi se duea acolo şi băieţi şi fete. Bunica s-a întors peste şase ani. Au adus-o cu un covor că era doar oase şi piele. Nu avea ce să mânânce. Pe mine m-au luat la orfelinatul sălbatic. A fost ceva straşnic. Era ca la închisoare, închisoarea de copii. Era în pădure ca să nu fim aproape de sat sau raion.
Despre ororile de atunci, Margareta Spânu Cemîrtan a scris în cărţile sale, printre ele "Lupii. Amintiri din Siberia".
MARGARETA SPÎNU-CEMÂRTAN, victimă a deportărilor: Umblam după directorul orfelinatului şi ceream o carte: "Vă rog să îmi daţi o carte să citesc". El era urcaineean şi a fost prin Moldova noastră. Cât de cât mă simpatiza şi făcea tot posibilul ca să îmi aducă o ca rte. Eu mă duceam în buruieni şi citeam. Datorită acestui fapt am scris 17 cărţi.
În luna iulie a anului trecut, 50 de mii de dosare ale victimelor represiunilor politice au fost desecretizate, iar cetăţenii au acum acces la ele.
ALEXANDRU ARGINT, director adjunct, Agenţia Naţională a Arhivelor: Fizic s-au adresat în jur de 350 de persoane care au solicitat să facă cunoştinţă cu dosarele rudelor sau chiar persoanelor care au fost deportate. La solicitare au obţinut şi copia dosarelor fie în format digital fie în format fizic. Pentru persoanele care au fost supuse represiunilor aceste servicii sunt gratuite.
Dosarele pot fi identificate după nume şi localitate, atât în format fizic cât şi digital.
ALEXANDRU ARGINT, director adjunct, Agenţia Naţională a Arhivelor: Sunt scrise în limba rusă, multe de mână. Acestea sunt din anii 30 începutul anilor 40. Tiparul a apărut mai târziu. Acestea sunt din anul
Unele dosare pot să fie mai consistente. Să aibă fotografii, cărţi, buletine de identitate, paşapoarte.
În multe sate din Republica Moldova, memoria celor deportaţi e vie şi astăzi. Printre aceste localităţi este şi Mereni, raionul Anenii Noi. Peste 400 de localnici au trăit drama deportărilor.
LARISA CIOBANU, director interimar, Muzeul de Istorie şi Etnografie Mereni: A fost construit în anii 2015-2018 primul obiectiv de acolo – casa părintească. Apoi au apărut şi acele sculpturi din faţa casei părinteşti, care au un mesaj puternic, ilustrând despărţirea familiilor, rugăciunea şi credinţa care i-a menţinut acolo, în Siberii, iar a treia sculptură - reîtregirea f amiliei.Aşa am ajuns până acum să avem şi Culoarul Morții, de anul trecut inaugurat, şi eşaloanele durerii şi vagonul care a fost adus adus la fel în perioada 2018 - 2019.
Fotografii, documente, precum şi obiecte ce datează din acea perioadă au fost expuse şi la muzeul din localitate.
LARISA CIOBANU, director interimar, Muzeul de Istorie şi Etnografie Mereni: În cel de-al doilea val noi avem cel mai mare număr de familii deportate – 85. Ca număr de persoane sunt 300 în acel val. Acei consăteni care au fost arestaţi şi ţinuţi în închisori, au dat declaraţie înscris că nu vor divulga niciodată ceea prin ce au trecut. Şi atunci, în discuţii cu copiii, nepoţii, ei nu povesteau nimic. Se abţineau. Chiar avem o colegă care mama ei spunea mereu: "Şi pereţii au urechi". Au fost multe căsătorii şi iată fotografia de aici reprezintă un cuplu care s-a căsătorit în Siberia în localitatea Veseolaya. Era o localitate vecină cu Sosnovka unde locuia familia din fotografia de mai jos.
Problema deportărilor trebuie tratată într-un context mai larg. Cifra victimelor represiunilor staliniste este cu mult mai mare, susţine președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova, Alexandru Postica.
ALEXANDRU POSTICA, președinte, Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova: În total, cei care au fost deportaţi şi cei care au fost născuţi în Siberia, putem cuantifica un număr de peste 100 de mii de oameni care au trecut prin calvarul deportărilor sau de a fi născut şi crescut în locurile de deportare. Vă daţi seama că această cifră ne determină şi ne obligă să avem o altă atitudine faţă de memoria colectivă şi să-i comemorăm în modul cât mai cu putinţă posibil.
Acesta susţine că victimele deportărilor au nevoie de mai mult sprijin din partea autoriţilor. Potrivit lui Alexandru Postică, în Republica Moldova sunt cel puţin 6300 de victime ale represiunilor politice sau urmaşi ai acestora. Ei beneficiază de indemnizaţii, dar mult prea mici.
ALEXANDRU POSTICA, președinte, Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova: Nu cred că ei sunt susţinuţi în măsură deplină, pentru că pe lângă aspectul social şi nemijlocit acele indemnizaţii modice care, pe alocuri, sunt descriminatorii în raport cu alte categorii depersoane, mulţi deportaţi, marea majoritate, aşa şi nu au fost despăgubiţi pentru confiscarea averilor care le-au fost luate. Mai mult este foarte important să fie creată o cultură a memoriei autentică şi aici vorbim despre informarea populaţiei despre tragedia prin care au trecut aceşti oameni. Atât timp cât noi avem pe străzile centrale monumente ale regimului comunist care face propagandă şi care nemijlocit a participat la deportarea persoanelor în masă, nu putem considera că autoriăţile comemorează în mod eficient represiunile politice.
Operațiunea de deportare în masă din RSS Moldovenească, din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, a vizat peste 18 mii de persoane, făcând parte dintr-o acțiune mai amplă, de "curățare" a noilor teritorii ocupate de URSS în anii 1939-1940, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Deportarea în masă din 6-9 iulie 1949 a fost cea mai amplă de pe actualul teritoriu al Republicii Moldova. Peste 11 mii de familii, sau 35 de mii de persoane, au fost treziţi în miez de noapte şi duşi la capătul lumii.
