Documentul conținea opt puncte, printre care instituirea unei zone de securitate, formarea Comisiei Unificate de Control, asigurarea liberei circulații și întoarcerea refugiaților la locurile de reședință. Însă multe dintre prevederile acordului nu au fost respectate integral sau au fost ignorate în timp.

Războiul de pe Nistru a izbucnit pe 2 martie 1992, chiar în ziua în care Republica Moldova a devenit membră a Organizației Națiunilor Unite. În decurs de patru luni, peste 300 de combatanți moldoveni și-au pierdut viața în încercarea de a apăra independența și suveranitatea tânărului stat. Cele mai grele lupte s-au dat la Cocieri, Coșnița și Tighina, unde au murit tineri, iar durerea și traumele au rămas adânc întipărite în memoria colectivă.

Deși Acordul din 1992 a reușit să oprească violențele armate, el nu a adus și o soluție politică durabilă. 

Potrivit analiștilor politici de la Chișinău, documentul a oferit Federației Ruse un pretext pentru a-și menține trupele în regiunea transnistreană „pe termen nedeterminat”. Moscova nu și-a respectat angajamentele de retragere a armamentului și efectivelor militare, iar regiunea continuă să fie controlată de autoritățile separatiste de la Tiraspol, sprijinite logistic și politic de Rusia.

La 33 de ani de la semnarea acordului, conflictul de pe Nistru rămâne „înghețat” și o sursă permanentă de tensiune și instabilitate în regiune. 

Periodic, separatiștii transnistreni lansează provocări la adresa Chișinăului, în timp ce cetățenii din zonă rămân prinși între frontiere simbolice, interdicții și interese geopolitice.