Romania La Zi

„România în fiecare zi”. 22 decembrie, Revoluţia Română. Nicolae Ceauşescu este înlăturat de la putere

Revoluţia Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă şi demonstraţii desfăşurate în România, între 15 şi 21 decembrie 1989, care au dus la căderea dictatorului Nicolae Ceauşescu şi la sfârşitul regimului comunist din România. Demonstraţiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu. Înainte de revoluţia română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod paşnic la democraţie; România a fost singura ţară din blocul estic care a trecut printr-o revoluţie violentă şi în care conducătorii comunişti au fost executaţi.

Vestea înăbuşirii în sânge a demonstraţiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populaţia Bucureştiului. Mulţi dintre supravieţuitorii măcelului din zona centrală a oraşului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.

Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să fie condamnate „actele huliganice” şi de destabilizare. Conform relatărilor ulterioare, muncitorii au refuzat, şi din contră, s-a început organizarea de proteste şi mai ample împotriva regimului. Pe la ora 7:00 dimineaţa, Elena Ceauşescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale, înaintau spre centrul Bucureştiului. Baricadele miliţiei care trebuiau să blocheze accesul spre Piaţa Universităţii şi Piaţa Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piaţa Universităţii era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranţi, forţele armate (unităţi ale armatei, miliţiei şi securităţii) au început să fraternizeze cu demonstranţii.

În aceeaşi dimineaţă, în jurul orei 9:30 ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis (dar unii susţin şi acum, că ar fi fost omorât din ordinul lui Ceauşescu). La ora 9:45 a început şedinţa de urgenţă a Comitetului Politic Executiv al partidului, la care nu s-a reuşit să se ajungă la o decizie unanimă de a se trage în demonstranţi. Până la urmă s-a hotărât decretarea stării de necesitate pe teritoriul întregii ţări. Decretul a fost citit şi repetat de mai multe ori la radio (ora 10:11), apoi şi la Televiziune (10:50). Imediat după citirea decretului, din ordinul lui Ceauşescu, a fost anunţată ştirea că Milea a fost găsit vinovat de trădare, şi s-a sinucis pentru a scăpa de consecinţe.

Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său de a respecta ordinele lui Ceauşescu. O anchetă ulterioară realizată prin exhumarea cadavrului a concluzionat, în noiembrie 2005, că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui ofiţer de transmisionişti, Marius Tufan. S-a emis şi ipoteza că intenţia sa nu a fost sinuciderea, ci provocarea unei stări de incapacitate, însă glonţul i-ar fi secţionat o arteră, provocându-i în scurt timp moartea. Această ipoteză este contrazisă de faptul că ministrul apărării nu şi-a tras glonţul în membre sau alte părţi nevitale ale corpului, ci spre inimă.

Aflând că Milea s-a sinucis, Ceauşescu l-a numit verbal ca ministru al apărării pe Victor Stănculescu. Generalii şi ceilalţi ofiţeri din comandamentul aflat în clădirea CC au luat la cunoştinţă numirea lui Stănculescu şi au respectat ordinele date de el. Stănculescu - după mărturiile sale ulterioare - a acceptat, dar a început să joace un joc dublu: pe de o parte se arăta loial cuplului dictatorial, iar pe de altă parte a început acţiuni care pot fi caracterizate drept lovitură de stat. La ora 10:07 a ordonat trupelor să se retragă în cazărmi şi să „parlamenteze” cu demonstranţii.

După ora 10, venind din străzile laterale, mulţimea a început să ocupe piaţa din faţa sediului CC. Astfel, la ora 11 erau circa 50.000 de oameni în piaţă, şi în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste 100.000. În jurul orei 11:30, Ceauşescu a luat un portavoce şi a încercat să se adreseze mulţumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare şi furie. Elicoptere împărţeau manifeste (care nu ajungeau la mulţime din cauza vântului nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor "tentative de diversiune", să meargă acasă, şi să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.

Văzând că soţii Ceauşescu nu pot părăsi clădirea nici prin piaţă, cu TAB-ul, nici prin tunelurile subterane (care erau nefuncţionale), generalul Marin Neagoe, comandantul Direcţiei a V-a Securităţii (care asigura paza sediului CC), a cerut elicoptere pentru evacuarea Ceauşeştilor. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei, care a trimis două elicoptere, însă numai unul a reuşit să aterizeze pe terasa-acoperiş a clădirii CC. Pe lângă soţii Ceauşescu şi paza lor de corp, urcă în elicopterul pilotat de Vasile Maluţan doi demnitari comunişti: Emil Bobu şi Manea Mănescu.

Ceauşescu a vrut să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară secrete din ţară (probabil la buncărul din zona Piteşti, apostrofat mai târziu ca „punct atomic” într-un comunicat al televiziunii libere), dar avea deja de partea lui sprijinul generalului Rus, comandantul forţelor aeriene, care după scurt timp a dispus închiderea spaţiul aerian al României. Spaţiul aerian al ţării a fost închis iniţial din cauza că pe ecranele radar au început să apare zeci, sute, apoi mii de ţinte aeriene care păreau să vină din direcţia ţărilor vecine. Aceste ţinte s-au dovedit a fi false; făceau parte dintr-un război electronic.

În jurul orei 12:30, Televiziunea a fost ocupată de revoluţionari. La 12:51, Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu, în mijlocul mai multor revoluţionari, se adresează telespectatorilor, anunţând fuga dictatorului, şi formând cu degetele litera V (semnul victoriei) au rostit celebra frază: "Am învins!"