Regina Maria, pe numele său Maria Victoria Alexandra, s-a născut la 29 octombrie 1875, în localitatea Eastwell, comitatul Kent din Anglia, fiind cea de-a doua fiică a lui Alfred, duce de Edinburgh și Saxa-Coburg Gotha, al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii, ofițer în marina britanică, și a ducesei Maria Alexandrova, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, potrivit 'Dicționarului personalităților feminine din România' (Ed. Meronia, 2009). A primit o educație aleasă, având înclinații către desen și pictură, și și-a petrecut copilăria și adolescența atât în Anglia, cât și la Curtea țarului, bunicul său, dar și în Malta, unde a fost delegat tatăl său, pentru o perioadă de timp.

Principesa Maria s-a căsătorit cu principele moștenitor al României, Ferdinand, la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, în cadrul unei ceremonii organizate la Sigmaringen. Regele Carol I a salutat ''unirea ce s-a săvârșit și s-a sfințit, ca o asigurare pentru viitorul României''. Cei doi principi au sosit la București, în ziua de 23 ianuarie/4 februarie 1893. Trenul princiar a fost întâmpinat cu salve de tun în Gara de Nord, unde s-au aflat și regele Carol I, membrii guvernului și alți demnitari. 

Ferdinand și Maria au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I

A doua zi, cortegiul regal s-a îndreptat spre Mitropolie, unde s-a oficiat serviciul divin. Ferdinand și Maria au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, până la moartea acestuia la 10 octombrie 1914. Perechea moștenitoare a tronului României a avut șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Maria (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) și Mircea (1913-1916). A fost numită, în 1897, comandant onorific al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, prin decizia regelui Carol I și a lui Ferdinand.

Principesa Maria a fost un exemplu pentru toate femeile din societatea românească, în timpul celui de-al doilea război balcanic (1913), când s-a remarcat prin energie și curaj dar și prin capacitatea organizatorică și calitatea de a alina suferințele oamenilor. Epidemia de holeră izbucnită în Bulgaria, în rândurile unităților militare românești, amenința să se extindă și la nord de Dunăre. Principesa Maria a obținut de la regele Carol I permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea unde erau aduși bolnavii de holeră. A înființat, cu acest prilej, 'organizația pentru ajutorarea spitalelor și a familiilor celor care pleacă pe front' (iulie 1913).

Regina Maria s-a implicat în viața politică

La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele Ferdinand a devenit rege al României, în urma decesului regelui Carol I. Urcarea pe tron a avut loc într-un moment crucial, în care întreaga societate românească, atât familia regală cât și clasa politică erau profund divizate în tabere ce susțineau fie neutralitatea, fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict. Încă de la început, regina Maria s-a implicat în viața politică, susținându-și cu tenacitate punctele de vedere: purta discuții cu regele, avea inițiative, primea miniștri și diplomați, participa la festivități. 

În acest context, regina s-a opus de la început participării la război a României alături de Puterile Centrale, susținând alianța cu țările Antantei în vederea eliberării provinciilor românești aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar și făurirea statului național unitar român. Acest fapt a atârnat greu în decizia regelui Ferdinand de a intra în război împotriva patriei sale de origine, regina pledând cauza României în corespondența cu verii ei primari, regele George al V-lea al Marii Britanii și țarul Nicolae al II-lea al Rusiei.

Regina Maria începuse să pregătească, încă din perioada neutralității (1914-1916), o bază de susținere a efortului de război din punct de vedere medical, sanitar și logistic. Pe fondul relațiilor cu Rusia, diplomatice și de familie (mama sa, Maria Alexandrovna Romanova era unica fiică în viață a țarului Alexandru al II-lea), regina cerea și primea medicamente, aparatură medicală, produse sanitare necesare spitalelor militare. 

Luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz

De asemenea, o prioritate a reprezentat-o activitatea de organizare a spitalelor de campanie și de susținere a efortului de îngrijire a răniților, atât în zona frontului, cât și în spatele acestuia. Au fost continuate astfel practicile inițiate de regina Elisabeta în timpul Războiului de independență (1877-1878). Organizarea activității Crucii Roșii Române, procurarea de medicamente, participarea directă la ajutorarea răniților devenise partea esențială a existenței sale.

În urma bombardamentelor lansate asupra Bucureștiului de către aviația germană, în noiembrie 1916, care au făcut numeroase victime, regina a organizat, în camerele palatului regal, un spital provizoriu necesar îngrijirii răniților. De altfel, întregul palat regal fusese transformat. În urma ocupării Bucureștiului, spitalul a fost evacuat în Moldova. 

În timpul refugiului la Iași, regina Maria, cu un curaj nedezmințit, vizita spitalele militare sau pe cele înființate de ea, mergând la căpătâiul soldaților răniți și al celor bolnavi de tifos. Simplul fapt că încerca să le spună câteva cuvinte de încurajare arăta implicarea sa și dorința de a le ușura suferința. A continuat această activitate, conștientizând rolul ei în acele împrejurări grele pentru țară, și în vara lui 1917, în timpul luptelor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, o serie de bătălii eroice în urma cărora trupele româno-ruse au reușit să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război.

Ordinul ''Crucea Regina Maria''

Pentru atitudinea ei curajoasă din timpul Primului Război Mondial, când a lucrat direct pe front, în spitale de campanie, și a coordonat activitatea unei fundații de caritate, regina Maria, îmbrăcată în uniforma albă de soră medicală a Crucii Roșii, avea să fie numită în popor 'mama răniților' și 'regina soldat'. Mai târziu regina Maria scria în 'Memoriile' sale: 'multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi mai putea să le uit'. Pentru recunoașterea meritelor femeilor implicate în efortul de război, fie ele medici, infirmiere, surori de caritate sau asistente medicale, s-a instituit ordinul ''Crucea Regina Maria'', care avea trei clase și care a fost conferit între anii 1917-1918.

Regina Maria a efectuat, în perioada octombrie-noiembrie 1926, o serie de vizite oficiale în Europa de Vest, dar și un turneu triumfal în Statele Unite ale Americii. La New York a fost întâmpinată de primarul orașului; la Washington a avut o discuție cu președintele Coolidge, care a oferit un dineu în onoarea sa. Turneul a fost întrerupt din cauza stării de sănătate a regelui Ferdinand care se înrăutățea. Regele Ferdinand I a murit la 20 iulie 1927, la Sinaia, și a fost înmormântat la Curtea de Argeș. Mihai I a devenit rege al României la 20 iulie 1927, la vârsta de 5 ani și 9 luni, în condițiile în care prințul Carol, tatăl său și moștenitor al tronului, renunțase oficial la succesiune. 

Tratamentul s-a dovedit a fi inutil

Din cauza vârstei, prerogativele demnității regale au fost asumate, între 1927-1930, de o Regență formată din patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Gheorghe Buzdugan, și principele Nicolae, fratele lui Carol. În 1930, Carol al II-lea a revenit, inopinat, în țară. Guvernul a preluat puterile și prerogativele constituționale și, în virtutea acestora, l-a detronat pe regele Mihai, aflat sub regență. La 9 iunie, Parlamentul l-a proclamat pe Carol rege, sub numele de Carol al II-lea. 

Din acel moment acesta a urmărit sistematic îndepărtarea reginei Maria de la implicarea în problemele politice ale țării, interzicându-i să mai desfășoare vreo acțiune publică sau să aibă discuții cu liderii politici. Totodată, i-a stabilit reginei domiciliul în localitatea Balcic, din Cadrilater, unde regina își construise o vilă, o grădină aranjată în stil englezesc, dar și o bisericuță, 'Stella Maris'. În 1938, starea de sănătate a reginei Maria s-a agravat, medicii recomandându-i să se interneze într-o clinică din Dresda. 

Tratamentul s-a dovedit a fi inutil, regina luând hotărârea de a reveni în țară. A călătorit cu trenul și a ajuns la Sinaia la 17 iulie. A încetat din viață a doua zi, la Castelul Pelișor, la vârsta de 62 de ani, după o suferință cumplită la care s-au adăugat izolarea la care o obligase fiul său, Carol al II-lea, și indiferența acestuia față de degradarea ei fizică.

Înmormântarea reginei Maria a fost una fastuoasă

Trupul neînsuflețit al reginei Maria a fost depus o zi la Peleș, apoi trei zile la Palatul Cotroceni. Pe drumul de la Sinaia la București, și apoi din Capitală spre Curtea de Argeș, uriașe mulțimi au prezentat onorul Reginei plecate. A fost înmormântată la 24 iulie, la Curtea de Argeș, alături de soțul său Ferdinand I. Înmormântarea reginei Maria a fost una fastuoasă, pe măsura dragostei pe care i-o purtase poporul său. Totodată, marile personalități internaționale, dar și presa internațională au adus cel mai înalt omagiu reginei Maria a României. Potrivit testamentului său, inima sa a fost așezată într-o casetă, învelită în drapelele de stat ale României și Marii Britanii, fiind apoi depusă în biserica de la Cotroceni, iar de aici transportată la Balcic, în capela ''Stella Maris''. 

A trebuit, însă, să fie luată de la Balcic, odată cu cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în septembrie 1940, și depusă, mai întâi, în firida unei stânci de lângă Castelul Bran, apoi, în 1969, în castel. Din martie 1971, caseta s-a aflat în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României. În 2015, la inițiativa regelui Mihai (1921-2017), Casa Regală și Ministerul Culturii au hotărât de comun acord ca locul inimii reginei Maria să fie în Salonul de Aur din Castelul Pelișor.

Inteligentă, plină de curaj și de hotărâre, regina Maria a participat la viața culturală românească și și-a legat numele de numeroase proiecte sociale și culturale, încă de la sosirea în țara de adopție. Chiar în 1893, a luat ființă Societatea 'Domnița Maria', cu misiunea de a proteja, conserva și de a transmite mai departe meșteșugul și arta populară tradițională românească, inclusiv a portului popular, care după instituirea regalității, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a căpătat o semnificație aparte fiind un semn al identității și al împământenirii dinastiei. Principesele Elisabeta și Maria au primit, fiecare, ca dar de nuntă, câte un costum popular pe care l-au purtat cu mândrie. Regina Elisabeta a iubit costumul popular românesc, încurajând și doamnele de la curte să-i urmeze exemplul.

Regina Maria a fost inspirată de costumul popular românesc

Regina Maria a fost inspirată de costumul popular românesc, pe care l-a purtat într-un mod foarte personal, adaptând piesele după gustul său. Marama de borangic nu a purtat-o după moda țărăncilor ci și-a înfășurat-o strâns în jurul capului și pe frunte ca un turban. În călătoriile pe care le făcea în țară, suverana era mereu îmbrăcată în costume populare din diverse zone, la care asocia frumoasele sale bijuterii. În foarte multe fotografii, atât regina Maria cât și principesele apar purtând costume populare, care erau însă mult mai elegante, țesute uneori cu fir de aur, argint, sau adaptări ale unor costume populare românești.

A fost cooptată în calitate de patron al grupării 'Tinerimea artistică', înființat de mai mulți artiști în decembrie 1901, ce avea ca scop 'propășirea artelor plastice în România'. La prima expoziție a 'Tinerimii artistice', principesa Maria 'care a pus la dispoziție câteva din comorile de la Palatul Cotroceni' a expus și câteva piese de mobilier, creație proprie, stofe țesute după desenele ei abordând motive Art Nouveau și trei tablouri reprezentând flori. Atunci când nu erau oferite în dar, acuarelele și mobilele create de principesa Maria erau vândute în scopuri caritabile la bazarul organizat la Cotroceni.

Pictoriță talentată, regina Maria spunea în volumul 'Povestea vieții mele' (Editura Rao, 2013) că ' [...] mă simțeam mai mulțumită cu penelul în mână. [...] Luasem câteva lecții foarte bune cu o doamnă care fusese profesoara soacrei mele, Ruth Mercier, renumită pentru pictarea florilor. Dragostea mea de culoare și un simț înnăscut al liniei mi-au fost de mare ajutor; niciodată n-am lucrat destul ca să ajung o adevărată artistă, dar ce ieșea din mâna mea avea o oarecare originalitate și vigoare, pe cât mi se pare; desenul era bun și aveam netăgăduit darul culorii. 

A fost aleasă membră de onoare a Academiei de Arte Frumoase

Dându-mi seama că nu voi avea niciodată vreme să mă dedau la studii mai serioase, îmi dezvoltai talentul într-o anumită direcție, cu aplecare spre partea decorativă, și dobândii astfel un stil al meu în care forma și culoarea jucau rolul de căpetenie. Prinsesem bine meșteșugul lui Mercier în întrebuințarea culorilor, diluate într-un belșug de apă, așa încât florile mele și după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce aminteau natura și desfăta ochii. În asta îmi arătam iscusința. A pictat 'cărți' alături de regina Elisabeta, care făcea 'migălite enluminures pe pergament', menite să fie dăruite bisericilor. Una dintre acestea, 'o minunată lucrare, desăvârșită în meșteșug și în îndeplinire' se află la Curtea de Argeș, locul de odihnă al reginei Elisabeta (1843-1916).

A fost aleasă membră de onoare a Academiei de Arte Frumoase dar și a Academiei Române (din 1 mai 1915), potrivit www.acad.ro.

Regina Maria a scris mult, în limba română, engleză și franceză, în special literatură memorialistică, valoroasă din punct de vedere literar și documentar ('În timpul războiului mondial', 'Gânduri și icoane din vremea războiului', 'Povestea vieții mele', trei volume, 'My country', 'Dinainte și după război'), precum și povestiri și romane ('The Lily of Life', tradusă în românește sub titlul 'Crinul Vieții. Poveste'; 'The Dreamer of Dreams', tradusă în românește sub titlul 'Visătorul de vise. Fantezie'; 'Doi frați rivali'; 'Lenfant du Soleil'; 'Povestea unei inimi'; 'Why? Story of Greet Longing', tradusă în românește sub titlul 'Povestea unui dor nestins'; 'Copila Soarelui'; 'The Story of Naughty Kildeen'; 'Peeping Pansy', tradusă în românește sub titlul 'Dimineața copiilor'; 'Dor nestins'; 'Sămânța înțelepciunii'; 'The Voice on the Mountain', tradusă în românește sub titlul 'Glasul de pe munte'; 'Copila cu ochi albaștri. Măști. Roman' ș.a.), potrivit lucrării 'Membrii Academiei Române 1866-2003' (Editura Enciclopedică, 2003).