Astăzi se împlinesc 84 de ani de la una dintre cele mai mari tragedii a românilor din secolul XX. Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, în nordul Bucovinei, unde, între 2.000 şi 4.000 de oameni au fost ucişi de trupele sovietice în timp ce au încercat să treacă graniţa din URSS în România.
În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de oameni, în urma ultimatumului primit în iunie acelaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe.
În această situaţie, mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 Grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din satele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7,5 kilometri la sud de Cernăuţi.
Din localitățile mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate.
În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.
Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând, au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând, au făcut liste cu familiile care aveau rude în România, le-au declarat trădători de ţară şi le-au deportat. Listele Unităţii 97 Patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 – 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940).
Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România. La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea, la Fântâna Albă.
Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovietice au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 persoane în Siberia. A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate. Aceştia au avut mai mult noroc şi au reuşit să treacă în România.
Acest fapt a dat încredere şi altor oameni. De aceea, în noaptea de 6 februarie 1941, un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şerăuţi, Horecea-Urbană, Ceahor, Molodia şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii.
Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii contrarevoluţionare. La 14 aprilie 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 – la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru cinci ani.
Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia. La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România.
Drept urmare, la 1 aprilie 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului - Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni -, purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase - icoane, prapuri şi cruci din cetină -, a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească.
După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.
După masacru, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari, vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul. Câţiva au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat var.
Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii.
Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii de Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii de Sus, 2 din Oprişeni).
Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2.000 de victime, ucise cu mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii.
