În 1973, țările supuse embargoului s-au confruntat cu o penurie cumulată de 4,5 milioane de barili de petrol pe zi, aproximativ 7% din oferta globală de la acea vreme.

Astăzi, Iranul a blocat tranzitul prin strâmtoarea îngustă Ormuz, permițând doar unui număr redus de nave să treacă și oprind transportul a peste 20 de milioane de barili de petrol pe zi – aproximativ o cincime din consumul global de petrol.

De la începutul războiului, prețul țițeiului Brent, referința internațională, a crescut de la 66 de dolari pe baril la peste 100 de dolari.

În încercarea de a atenua criza, cei 32 de membri ai AIE au convenit să elibereze 400 de milioane de barili de petrol din rezervele lor strategice.

AIE a emis, de asemenea, recomandări pentru consumatori și întreprinderi, sfătuindu-i să călătorească mai puțin, să lucreze de la distanță și să folosească energia electrică pentru gătit în locul gazului, întrucât riscurile geopolitice determină creșterea nu doar a prețului țițeiului, ci și a costului motorinei, al combustibilului pentru încălzire și al combustibilului pentru avioane.

Însă experții sunt de acord că aceste măsuri nu vor avea un efect semnificativ asupra crizei globale a petrolului dacă situația actuală persistă.

La mai bine de 50 de ani de la embargoul petrolier din 1973, Al Jazeera analizează cum se compară acel episod cu criza de astăzi.

Ce s-a întâmplat în 1973?

Pe 6 octombrie 1973, Egiptul și Siria au lansat un atac asupra Israelului pentru a recupera teritoriile pe care națiunile arabe le pierduseră cu șase ani mai devreme.

Războiul de Șase Zile din 1967 a dus la ocuparea de către Israel a Înălțimilor Golan din Siria; a Peninsulei Sinai din Egipt; a Fâșiei Gaza, pe care Egiptul o controla anterior; precum și a Cisiordaniei și a Ierusalimului de Est, pe care Iordania le controla.

Pentru a prinde Israelul cu garda jos, egiptenii și sirienii au ales data sărbătorii religioase Yom Kippur, singura zi din an în Israel în care nu există emisiuni de radio sau televiziune, magazinele sunt închise și transportul public este oprit ca parte a practicilor religioase.

Regele Faisal al Arabiei Saudite l-a avertizat pe președintele american Richard Nixon că sprijinirea Israelului ar pune în pericol aprovizionarea cu petrol. În ciuda acestui fapt, Nixon a autorizat un transport aerian militar de amploare.

Astfel, pe 17 octombrie 1973, țările arabe exportatoare de petrol membre ale Organizației Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC) au ripostat prin majorarea prețului petrolului cu 70%, reducerea producției cu 5% pe lună și interzicerea livrărilor de petrol către SUA. Olanda, Portugalia și Africa de Sud au fost, de asemenea, vizate pentru rolul lor în acordarea de sprijin diplomatic și militar Israelului.

La acea vreme, Orientul Mijlociu reprezenta 36% din producția mondială de petrol, iar embargoul a lăsat lumea cu un deficit de 4,5 milioane de barili de petrol pe zi.

Cum a afectat embargoul petrolier prețurile la benzină în 1973?

În SUA, unde importurile de petrol au scăzut cu 15%, impactul s-a resimțit rapid. Prețul țițeiului a crescut de la mai puțin de 3 dolari pe baril la peste 12 dolari în câteva luni, echivalentul în bani de astăzi al unei creșteri de la 22 de dolari la undeva între 75 și 80 de dolari.

Șoferii americani, care plăteau aproximativ 38 de cenți pentru un galon (3,8 litri) de benzină la începutul anului 1973, plăteau 55 de cenți în 1974, o creștere de aproape 45%. De asemenea, benzinăriile au rămas fără stocuri.

În noiembrie 1973, Nixon a apărut la televiziunea națională pentru a le cere americanilor să facă sacrificii. Administrația lui Nixon a redus limitele de viteză, a impus raționalizarea combustibilului și a introdus ora de vară pe tot parcursul anului ca măsură de urgență pentru conservarea energiei.

Europa de Vest și Japonia au suferit, de asemenea, grav din cauza crizei. La acea vreme, Japonia importa aproximativ 235 de miliarde de litri (62 de miliarde de galoane) de petrol anual, trei sferturi din energia sa provenind din țițeiul străin, din care 77% provenea din țările din Golf. Regatul Unit a introdus o săptămână de lucru de trei zile, iar guvernele europene au interzis conducerea mașinilor duminica.

Cum au fost afectate prețurile la benzină în prezent?

Înainte ca SUA și Israelul să înceapă atacurile asupra Iranului pe 28 februarie, țițeiul Brent costa 66 de dolari pe baril. În prima săptămână a războiului cu Iranul, prețul a depășit 100 de dolari pe baril – o creștere de 60%.

Imediat ce a început conflictul, contractele futures pe Brent au crescut cu aproape 7%. Luni, prețurile contractelor futures pe Brent au scăzut cu peste 10% la aproximativ 100 de dolari pe baril, după ce președintele SUA, Donald Trump, a anunțat o amânare de cinci zile a atacurilor amenințate asupra instalațiilor energetice iraniene, pentru a permite desfășurarea negocierilor.

La stațiile de alimentare din SUA, prețul mediu național al benzinei a urcat de la mai puțin de 3 dolari pe galon la nivel național la o medie de peste 5 dolari în unele state – atingând chiar 8 dolari în unele state, precum California.

În alte țări, prețurile la benzină au crescut cu peste 50%, inclusiv în Cambodgia, unde prețurile au crescut cu aproape 68% între 23 februarie și 11 martie; Vietnam, unde au crescut cu aproape 50%; Nigeria (35%); Laos (33%); și Canada (28%).

Orientul Mijlociu găzduiește cinci dintre cei mai mari 10 producători de petrol din lume: Arabia Saudită, Irak, Emiratele Arabe Unite, Iran și Kuweit, care utilizează canalul îngust dintre Iran și Oman pentru a-și exporta petrolul. Este singura cale navigabilă disponibilă pentru producătorii de petrol și gaze din Golf care trebuie să-și trimită aprovizionările în largul oceanului pentru a le transporta către cumpărători.

Gavekal Research, o firmă independentă de cercetare macroeconomică, a estimat că exportatorii din Golf, inclusiv Iranul, ar putea redirecționa prin conducte cel mult 3,5 milioane de barili de petrol pe zi (bpd) pe care îi trimit de obicei cu nave către terminalele din afara strâmtorii. Dar atâta timp cât cea mai mare parte a traficului maritim rămâne suspendată la ambele capete ale Strâmtorii Ormuz, lumea s-ar confrunta în continuare cu un deficit de aprovizionare de aproximativ 15 milioane de bpd.

Ce s-a întâmplat în urma crizei din 1973?

Embargoul petrolier a fost ridicat în martie 1974, dar consecințele sale economice au durat aproape un deceniu până să fie rezolvate.

Inflația din SUA a atins 12,3% în 1974, în creștere de la 3,4% în 1972. Acest lucru se datorează faptului că fluctuațiile prețului petrolului au un efect de domino de anvergură. Petrolul este utilizat pentru fabricarea multor produse pe care le folosim zilnic, iar gazul natural este vital pentru producția de uree, unul dintre cele mai comune îngrășăminte din lume. Fără îngrășăminte, randamentul culturilor este mult mai mic, iar prețurile alimentelor cresc.

Recesiunea care a urmat șocului petrolier din 1973 a fost printre cele mai profunde din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, afectând țările cele mai dependente de petrol, și anume cele din emisfera vestică. În SUA, șomajul a crescut de la 4,6% în octombrie 1973 la 9% în mai 1975, în timp ce produsul intern brut (PIB) a crescut cu 5,7% în 1973 și s-a contractat cu 0,5% în anul următor.

Și alte economii majore au fost puternic afectate, în special Japonia, al cărei PIB a crescut cu 8% în 1973 și s-a redus cu 1,2% în 1974. În aceeași perioadă, PIB-ul Regatului Unit a înregistrat o creștere de 7,3% și o contracție de 1,7%.

Rezerva Federală a SUA a majorat rata dobânzii de referință de la 5,75% în 1972 la un maxim de 12% în 1974, dar tot nu a reușit să țină sub control inflația. Președintele Fed, Paul Volcker, a determinat în cele din urmă banca centrală să majoreze ratele la 20% în 1980-1981, declanșând o a doua recesiune, și mai profundă, pentru a stopa în cele din urmă rata ridicată a inflației. În Marea Britanie, rata dobânzii de referință a crescut la un nivel record de 17% în noiembrie 1979, în timp ce și alte țări din Grupul celor Șapte au înregistrat rate ale dobânzii de două cifre.

Ce s-ar putea întâmpla acum?

Mulți economiști vorbesc despre perspectiva stagflației, care este combinația dintre inflație ridicată, creștere economică stagnantă și șomaj ridicat, care a definit anii 1970 în țările occidentale precum SUA și Marea Britanie.

Șocurile petroliere majore au provocat, de-a lungul istoriei, astfel de stagflații. Economiștii au indicat crizele din 1973, 1978 și 2008 ca dovadă că fiecare creștere semnificativă a prețurilor petrolului a fost urmată, într-o formă sau alta, de o recesiune globală.

În țările cu venituri mai mici, unde populația cheltuiește o proporție mult mai mare din venituri pe alimente și care importă cantități mari de cereale și îngrășăminte, creșterea prețurilor petrolului s-ar putea traduce rapid în explozia prețurilor alimentelor și reducerea stocurilor de alimente.

Cum au reacționat guvernele la criza petrolului din 1973?

Pe lângă implementarea măsurilor de conservare a energiei, cum ar fi reducerea cu aproximativ 15% a aprovizionării cu combustibil pentru încălzire a locuințelor și birourilor, încălzirea locuințelor la temperaturi mai scăzute și reducerea cantităților de combustibil pentru avioane, administrația Nixon a creat, de asemenea, Biroul Federal pentru Energie pentru a coordona răspunsul guvernului la criză.

Secretarul de stat Henry Kissinger a mediat negocierile cu liderii arabi și a insistat pentru retragerea Israelului din Peninsula Sinai și din Înălțimile Golan. Aceste negocieri au dat roade în ianuarie 1974, odată cu primul Acord de retragere egipteano-israelian, iar embargoul a fost ridicat oficial în martie 1974, deși prețurile mai mari la petrol pe care le declanșase erau menite să rămână.

Criza a lăsat o amprentă durabilă asupra politicilor energetice la nivel mondial. Nixon a lansat Proiectul Independență, cu scopul de a atinge autosuficiența energetică completă a SUA până în 1980, în timp ce guvernele din întreaga Europă au mizat pe dezvoltarea energiei nucleare. S-au făcut investiții masive în cercetarea energiei eoliene, solare și geotermale, iar standardele de eficiență a consumului de combustibil pentru autovehicule au fost înăsprite.

Statele Unite sunt acum autonome din punct de vedere energetic și sunt exportator net de energie din 2019, potrivit Administrației Informațiilor Energetice din SUA.

Pe termen lung, Japonia a trecut printr-o restructurare fundamentală pentru a-și reduce dependența de petrolul importat și a se diversifica către surse alternative de energie, inclusiv gazul natural lichefiat. De asemenea, a trecut de la industrii cu consum intens de petrol la sectoare precum electronica.

Cum răspund guvernele la criza petrolului în prezent?

La câteva zile de la izbucnirea conflictului, cele 32 de țări membre ale AIE au coordonat cea mai mare mobilizare de urgență a rezervelor strategice de petrol din istoria agenției, iar cele 400 de milioane de barili au reprezentat mai mult decât dublul volumului eliberat după izbucnirea războiului dintre Rusia și Ucraina în 2022. Numai SUA contribuie cu 172 de milioane de barili pe parcursul acestui an.

Mecanismul de urgență al AIE a fost activat de doar șase ori de la înființarea agenției în 1974: în 1991, 2005, 2011, de două ori în 2022 și în 2026. Țările membre dețin în total peste 1,2 miliarde de barili în rezervele lor strategice, iar industria petrolieră deține încă 600 de milioane de barili în conformitate cu obligațiile impuse de guvern.

Eliberarea a 400 de milioane de barili va compensa aproximativ 20 de zile de flux de petrol prin Strâmtoarea Hormuz, dar va dura luni de zile până la implementarea completă. Cu toate acestea, chiar și utilizată la scară maximă, arhitectura de urgență construită ca răspuns direct la embargoul din 1973 nu poate acoperi o închidere prelungită a strâmtorii.

Vineri, într-o încercare de a controla prețurile petrolului, administrația Trump a împrumutat companiilor petroliere peste 45 de milioane de barili de țiței din rezerva sa strategică de petrol.

Și alte țări au propriile rezerve.

China, de exemplu, are rezerve strategice de petrol care, potrivit Deutsche Bank Research, sunt estimate a putea susține aproximativ 200 de zile de consum normal. Cu toate acestea, pentru multe țări în curs de dezvoltare, rezerva este mult mai redusă.

De ce este această criză diferită?

Analiștii au susținut că paralela istorică dintre criza de astăzi și cea din 1973-1974, deși instructivă, ascunde diferențe structurale importante.

În 1973, șocul a fost provocat de un bloc unificat, multinațional, care viza anumite țări occidentale. Perturbarea actuală provine de la un singur actor care controlează un singur punct de tranzit, fără o reducere coordonată a producției între producătorii din Golf și unele țări mai vulnerabile decât altele.

Una dintre cele mai durabile moșteniri ale anului 1973 a fost diversificarea rezultată a investițiilor globale în alternative la petrolul din Orientul Mijlociu, precum petrolul din Marea Nordului, șistul din SUA, gazul natural lichefiat și energia nucleară. Ponderea petrolului în energia primară globală a scăzut de la 46,2% în 1973 la 30,2% în prezent.

Cu toate acestea, această diversificare s-a concentrat în mod copleșitor asupra membrilor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, Europa, America de Nord, Japonia, Coreea de Sud și Australia reducându-și substanțial dependența de petrol.

În 1973, șocul s-a concentrat asupra economiilor occidentale, care erau țintele principale. În 2026, cele mai vulnerabile economii sunt piețele asiatice în curs de dezvoltare, care au înregistrat cea mai rapidă creștere în ultimii 30 de ani și ale căror importuri de petrol trec în proporție de aproximativ 80% prin Strâmtoarea Ormuz. Vietnamul deține rezerve de petrol pentru mai puțin de 20 de zile. Pakistanul și Indonezia dețin fiecare rezerve pentru aproximativ 20 de zile.