CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: Reuniunea Teatrelor Naționale Românești 2025. "Nora" de Henrik Ibsen e un text care, deși scris acum un secol și jumătate, continuă să aibă o vibrație aproape incomod de actuală. Ce anume din forța acestui text simțiți că îl face să traverseze timpul și să ajungă la spectatorul de azi? Și cum se intersectează cu dilemele noastre de azi unde adevărul și minciuna se amestecă în aceeași respirație publică?

ŞERBAN PAVLU actor: Mai mult decât orice, ceea ce îl face al momentului este ceea ce face ale momentului și alte textele lui Ibsen. Nu încetez să redescopăr acest imens, imens autor. El este deja un clasic, este studiat la școală, dar nu vorbim despre Ibsen așa cum vorbim despre Shakespeare sau Cehov, dar este un imens, imens autor și teme precum: inegalitatea socială, feminismul, condiția femei în societate, exploatarea în sens, cum să spun, misogin al femei, idei care astăzi sunt mai mult decât discutate și avem senzația că s-au eliberat în spațiu public acum 10, 15, 30 de ani, sunt, de fapt, regăsite extraordinar de precis în textele lui Ibsen. "Nora" e o capodopere absolută, dar și în alte texte, eu am mai jucat, așa s-a nimerit Ibsen, am jucat în "Rața sălbatică", de exemplu, unde este discursul social despre poziția socială și ce înseamnă parcursul unui om într-o viață prin pătrurile sociale este luat în discuție cu o modernitate și o profunzime care este a zilelor noastre. Recomand oricui, dacă nu vede, măcar să recitească Ibsen.

"Nora" este o capodoperă absolută, este una din, probabil, primele 10 texte ale Dramaturgiei Universale, din punctul meu de vedere. Spectacolul nostru este o adaptare a textului, nu este textul întreg, cred că ar ține în ziua de astăzi 6 ore, lucru care, de altfel, îl făcea pe Ibsen să fie un fel de enfant teribil al epocii, un rebel absolut. Premierele lui erau fluierate, oamenii se ridicau din sală, era o nebunie că să chem lumea și să stea 6 ore jumate la teatru, chiar și pe vremea aia când nu exista televiziune, era o îndrăzneală... Și, cu toate astea, ele atât durau să vedea drumul spectacolului și, peste 6 ore jumate, oamenii se întrebau ce a fost asta. Acum vedem un domn cu barbă și favoriți în niște poze alb-negru, dar, în realitate, a fost un rebel. Avocatul Krogstad, da.

CARINA MULLER jurnalist TVR MOLDOVA: Avocatul Krogstad, personajul dvs., trăiește pe muchia dintre vină și izbăvire, între judecata celorlalți și propria-i nevoie de supraviețuire. În ce măsură considerați că teatrul - și actorul în mod special - are menirea de a reda aceste fisuri ale umanității, acolo unde nu există alb sau negru, ci doar zone fragile de gri?

ŞERBAN PAVLU actor: Sunt într-o perioadă a vieții când mi-e greu să cred, înconjurat de evenimentele pe care le cunoaștem cu toții și, mai ales, aflându-mă aici, nu pot să nu mă gândesc la asta, să cred că teatrul poate rezolva probleme, că poate da răspunsuri și transmuta așa conștiințe, astfel încât un potentat al epocii, un om politic, un militar să se regăsească într-o piesă de teatru și să-și schimbe a doua zi deciziile politice sau militare. Este o naivitate. Dar, în continuare, miracolul pe care îl poate face teatrul este ridicarea unor probleme, nu în mod teoretic, ci pur și simplu în fața ta, această înscenare a problemei, te poate face, într-adevăr, să percepi realitatea și faptele din jur într-un mod mai complex sau să facă gândirea ta mai complexă. Și, din punctul ăsta de vedere, personajul acesta, Krogstad, care este un ticălos în esență, am încercat să-i dau o anumită umanitate, gândindu-mă la celebra lecție de actorie care spune că fiecare om acționează totuși dintr-un mobil pe care el îl consideră corect și se consideră, într-un anumit sens, îndreptățit să acționeze așa cum acționează, dacă nu e vorba de ceva patologic. Oamenii spun că am făcut acest lucru, care, sigur, e rău pentru toți, pentru voi toți, dar uitați care a fost mobilul meu. Și eu încerc cu acest rol, în acest spectacol, să spun în permanență, uitați, uitați-vă, lăsați-mă să vă explic de ce sunt un ticălos. -Adică există această miez de la care el porneşte. Absolut, absolut. El este precizat chiar de autor. CARINA MULLER, jurnalist TVR MOLDOVA: Publicul de azi este mereu prins între viteză, imagine, consum instantaneu. Cum se face că, totuși, într-o sală de teatru, timpul se oprește? Cum explicați această suspendare a lumii cotidiene?

ŞERBAN PAVLU actor: Vorbeam de curând cu cineva despre admiterea la actorie a unei tineri absolvente de liceu și, cum e, orice părinte îngrijorat și așa, spunea, măi, da, da, sigur. Și niciunui părinte de pe lumea asta nu cred că îi pică ușor când este pus să se gândească la chestia asta, că odrasla lui va urma această cale spinoasă și incertă la meserie de actor și spunea, bine, cred că mai degrabă televiziune sau cinema pentru că teatrul nu știu câtă lume mai vine și nici nu știu dacă o să mai existe. Nu știm dacă peste 10 sau 20 de ani o să mai existe teatrul, în cel puțin în Vest. Și stăteam așa și ascultam chestia asta și mă gândeam că teatrul ăsta există de 2.000 de ani și, din punctul meu de vedere, probabil și mai mult, sunt foarte puține șanse să dispară. Pentru că eu văd, odată văd sălpline, e adevărat și, de multe ori, percepția asta îți îndreaptă gândirea înspre optimismul ăsta.

Deci, lumea vine acolo unde joc eu, lumea vine la teatrul. Există un interes real pentru lucrul ăsta, dar în vâltoarea asta de platforme pe care sunt mii de seriale, mii de filme, social media, care ea însă și s-a transformat într-un spectacol. Tu nu trebuie să stai să te uiți la un film, tu poți să stai o oră jumătate sau două ore când vezi un film, uitându-te pe social media, uitându-te, neinteracționând, uitându-te, pur și simplu, e un spectacol și, de multe ori, un spectacol interesant, dar cred că teatrul în care puterea, pentru că este un act live, este un act viu, în fața mea există un om care respiră și acest mic truc are darul de a liniști omul, de a-l pune pentru o oră jumătate sau două ore sau chiar trei ore la spectacolele Marathon, în poziția asta de... Știți cum, ca și cum... Numai ți s-a luat telefonul, știi, ai urcat în tren, trenul se pune în mișcare așa cum merg trenurile la noi, cu o viteză foarte mică, și nu știu, ți-ai pierdut telefonul sau nu mai ai baterie și tu trebuie să faci o călătorie de trei ore și în călătorie asta în care e clar că nu vei avea telefon, încerci ce faci, să te uiți pe fereastră și deodată peisaje pe care zilnic îți treceau prin fața ochilor pentru că doar ridicai privirea și le vezi în toată măreția lor.

Deodată omul din fața ta poate reprezenta o sursă de interes într-o conversație sau îți povestește un străin ceva, spune, măi, uite, vin de acolo, mă duc acolo pentru că uite ce mi s-a întâmplat. Cred că ăsta e teatrul în care puterea de a suspenda timpul că îți oprește un pic telefonul și... Nu pentru că toată lumea unii duși îl opresc, dar... Vorbind spre această suspendare a timpului, am putea să spunem, dacă putem să spunem și să susținem astfel, ar fi vorba poate de o intrare într-un spațiu sacru în care spectatorul își redescoperă propriile întrebări. Există o distanță care trebuie parcursă ca să ajungi în situația asta și asta este rezervat spectatorului fidel de teatrul acelui care revine pentru că este obișnuit să primească întrebări în seara respectivă, dar eu mă refer la oamenii care poate intra pentru prima oară sau vin, nu știu, poate din snobism de ce nu? Eu nu cred că asta e ceva rău, că domnule, dă bine să mergi, dar tu mergi și acolo te poți regăsi pe tine, în primul rând.

Eu, ca spectator, da, spectatorul Șerban Pavlu, nu actorul Șerban Pavlu, simt și cu tot respectul, nu vreau să fac o paralelă deplasată, mă simt câteodată ca în biserică, pentru că e un loc în care mă întorc spre mine cu niște întrebări. Sigur că în fața mea lumea joacă niște probleme și sigur că jocul actorilor, mai bun sau mai prost, mai superficial sau mai profund, are o... Dar uneori ăsta e doar un vehicul pentru ca eu să mă întorc spre mine și de foarte multe ori cad pe gânduri în timpul unui spectacol, legat la respecte din viața mea și o să spuneți că sunt un spectator prost și poate să zic că, în loc să mă concentrez la ce se întâmplă, eu mi-aduc aminte de... Dar eu cred în puterea asta a teatrului de a stârni mecanismul ăsta la autoreflexie, autoinvestigări. Cred că asta, cam asta poate face teatrul cel mai bine.

CARINA MULLER jurnalist TVR MOLDOVA: Reuniunea Teatrelor Naționale Românești de la Chișinău este mai mult decât un festival - e o punte între două maluri de Prut. Cum resimțiți dumneavoastră acest dialog cultural? Este teatrul, poate, limbajul prin care putem corecta fisurile lăsate de istorie? ŞERBAN PAVLU actor: Teatrul poate fi acest limbaj în acest caz pentru că este vorba de a în primul rând, de a da, cum să spun, o ramă de aur unui lucru care ne leagă pe ambele maluri ale prutului și anume limbii românești. Pentru că există această limbă română și pentru că eu cred enorm în identitatea care vine prin limbă și ce este teatrul decât și osărbătoare a cuvântului românesc în cazul ăsta. Cred că e mai mult decât binevenită aceasta. Adică cadența, acest schimb permanent cadența cu care Teatrul Național din București își joacă spectacolele aici în Chișinău, în teatrul ăsta, este pentru mine un mai mult gest politic și socio-cultural decât o mie de discursuri și o mie de articole publicate. Cred pentru că dacă nu ar exista interes pentru lucrul ăsta, s-ar opri de la sine i-a spus Dumnezeu, veniți degeaba că nu vine nimeni. Spectacolele noastre nu interesează pe nimeni. Dar eu cred în această puterea limbii de a strânge laoaltă oamenii.

CARINA MULLER jurnalist TVR MOLDOVA: Domnule Pavlu, actorul s-ar afla mereu între două extreme: între disciplina textului și libertatea de imaginație. Cum găsiți dumneavoastră echilibrul dintre rigoarea clasicului și nevoia de a fi viu, prezent, autentic pe scenă?

ŞERBAN PAVLU actor: Eu cred că spațiul de manevră al actorului nu se află doar în interiorul textului. Ai spune atunci că ești un biet sclav, o biată slugă a textului și a regizorului al cărui unic rol este de a da glas cuvintelor așa cum ele au fost scrise de altcineva și au urmat o mișcare așa cum îți este indicată de către regizor. Cred că spațiul și libertatea fabuloasă a actorului se naște în momentul când, în cadrul unui, cum este și în viață de multe ori, unui sistem limitativ, ăsta este textul tău nu-l poți folosi pe al colegului sau nu poți spune ce cuvinte îți trec prin cap, aceasta este mișcarea și timpul pe care îl petreci pe scenă, este acesta și, acum, te rog fi liber, în aceste... de ce ne uităm uimiți la un patinator care, ca să fac o comparație așa, el nu-și depășește limita patinoarului, și cu toate astea, respectă o coreografie repetată de lung, dar e un exercițiu de libertate dansului pe gheață. La fel este în toate artele, un tablou pe care îl apreciem și care străbate poate secolele este rezumat la un pătrat de pânză. Încerc să... mă încerc să mă opresc să iau razna, cred că asta este asta e cheia a ceea ce fac eu. Sunt un om așa destul de temperamental și cred că m-aș duce mult mai... și atunci pentru toate aceste limitări le privesc ca pe niște invitații de a nu lua razna chiar dacă personajul e mult mai zăpăcit ca mine.

CARINA MULLER jurnalist TVR MOLDOVA: Domnule Pavlu, și pe final. Ibsen spunea că teatrul nu dă răspunsuri, ci întrebări incomode. Dacă ar fi să lăsați publicului din Chișinău o singură întrebare prin spectacolul "Nora", care ar fi aceea?

ŞERBAN PAVLU actor: Cât ești dispus să acorzi celuilalt, pierzând ceva din tine, cât de mult ești capabil să renunți la tine pentru celălalt, toți suntem extrem de darnici când e vorba de a nu cheltui nimic din noi înșine, dar cât de mult sunt dispus să îți ofer, eu, pierzând totuși ceva.

CARINA MULLER jurnalist TVR MOLDOVA: Vă mulţumim foarte mult pentru acest interviu.

ŞERBAN PAVLU actor: Mulțumesc și eu