În realitate, „marea operațiune specială” despre care vorbește deputatul socialist Bogdan Țîrdea s-a redus la câteva persoane care au venit cu drapele ucrainene și au spus un lucru foarte simplu: Rusia omoară oameni în Ucraina. Dar, se pare, în universul propagandei, să vii cu drapelul unei țări invadate este provocare, iar să defilezi cu simboluri ale nostalgiei imperiale este comemorare sfântă.

Ni se mai spune că autoritățile „amenință oamenii” pentru că panglica „Sfântul Gheorghe” este interzisă. Doar că propaganda uită, elegant, să spună de ce. Panglica nu mai este doar o amintire istorică. A devenit un simbol folosit în agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Iar Republica Moldova are tot dreptul să spună că memoria victimelor celui de-al Doilea Război Mondial nu trebuie transformată în recuzită pentru războiul de azi.

Dar cea mai frumoasă perlă este alta: Ziua Europei se marchează „în toată lumea” pe 8 mai. Serios? Asta chiar e nouă. Probabil, într-un calendar editat la Moscova, unde 1939 dispare, Pactul Molotov-Ribbentrop se evaporă, iar Ziua Europei se mută după necesități politice. În realitate, Ziua Europei este pe 9 mai, legată de Declarația Schuman din 1950. Adică o zi despre pace, cooperare și ideea că Europa nu trebuie să mai ajungă la război. Exact genul de mesaj care enervează propaganda militaristă.

Aceiași oameni care acuză că veteranii sunt batjocoriți folosesc memoria veteranilor ca scut politic. Îi invocă atunci când au nevoie de emoție. Îi pun pe afiș când au nevoie de voturi. Îi transformă în decor pentru marșuri proruse. Dar când vine vorba despre adevăr istoric complet - despre deportări, ocupație, Pactul Molotov-Ribbentrop, despre faptul că victoria asupra nazismului nu aparține Rusiei de azi brusc memoria trebuie să tacă.

Comemorarea nu înseamnă obediență față de Kremlin. Respectul pentru morții celui de-al Doilea Război Mondial nu înseamnă să închizi ochii la morții din Ucraina. Iar 9 mai nu este proprietatea lui Dodon, Voronin, Țîrdea sau a ambasadorilor trimiși să țină aprinsă nostalgia sovietică la Chișinău.

Adevărul este simplu: nu guvernarea a perturbat „Marșul Victoriei”. L-a perturbat realitatea. Realitatea că Rusia, statul care se declară mare apărător al păcii, poartă astăzi un război brutal împotriva Ucrainei.

Limba română în Parlament, apocalipsă și „lichidarea statului moldovean”

Breaking news la Moscova. În legislativul de la Chișinău se propune ca limba de lucru să fie limba română. Adică exact limba oficială a statului. Pentru propaganda prorusă, acest lucru este dictatură, apocalipsă și „lichidarea statului moldovean”.

Acuzația zilei vine de la Mark Tkaciuk, care ne anunță că opoziția va fi privată de drepturile sale fundamentale. Mai exact, dreptul fundamental de a bloca ședințele, de a repeta același lucru de 40 de ori și de a transforma Parlamentul într-un talk-show cu microfon deschis până la epuizarea stenografilor.

Ni se spune că noul Cod al Parlamentului este un pas spre „dizolvarea Moldovei”. Desigur. Pentru că atunci când limitezi haosul procedural, statul dispare.

În realitate, povestea este mult mai puțin dramatică. Noul regulament urmărește să eficientizeze activitatea Parlamentului, să reducă obstrucționările, să combată traseismul politic și să alinieze procesul legislativ la standarde mai clare. Adică Parlamentul să muncească, nu să joace la nesfârșit piesa „Victima rusofonă și microfonul confiscat”.

Mai ales că noua regulă privind limba română îi deranjează foarte tare pe cei care s-au obișnuit să trateze limba rusă ca pe un fel de abonament istoric cu prioritate la ghișeu. Doar că Republica Moldova nu este anexă administrativă a Federației Ruse. Nu este filială parlamentară a Dumei. Nu este birou regional al nostalgiei imperiale. Este un stat cu limbă oficială, instituții proprii și dreptul de a-și organiza Parlamentul după propriile reguli.

Atenție, nimeni nu spune că opoziția nu trebuie să vorbească. Opoziția trebuie să vorbească, să critice, să propună, să voteze împotrivă, să ceară explicații. Asta este democrația. Dar democrația nu înseamnă că fiecare ședință trebuie luată ostatic pentru ca cineva să poată striga apoi la televizor că a fost redus la tăcere.

Cât despre ideea că guvernarea vrea să „lichideze statul R. Moldova”, aceasta este deja piesa clasică din repertoriul propagandei: „Moldova dispare, limba română atacă, Europa înghite, opoziția suferă, Moscova plânge”. Aceeași melodie, alt decor. Numai că Moldova nu dispare pentru că Parlamentul își eficientizează procedurile. Moldova dispare mai degrabă atunci când instituțiile sunt blocate, când limba oficială este tratată ca o problemă și când propaganda importată dictează ce înseamnă patriotism.

A început spectacolul: „Vor intra 300.000 de straini!”

Ministrul Economiei a spus că Republica Moldova ar putea avea nevoie de până la 300.000 de muncitori ca să ajungă la un nivel minim de productivitate comparabil cu Uniunea Europeană. Atenție: nevoie de muncitori, nu „300.000 de oameni parașutați noaptea la Briceni ori Gagauzia cu ordin să ocupe sarmalele naționale”.

Dar propaganda pro-rusă a înțeles altceva. Dacă spui „muncă legală”, ei aud „ocupație”. Dacă spui „contract pe termen limitat”, ei aud „sfârșitul civilizației de la nord de Prut”.

Și a început spectacolul: „Vor intra 300.000 de straini!”

De unde 300.000? Din aceeași sursă de unde vin și restul previziunilor lor: din borcanul cu frică, agitat bine, servit rece și fără dovezi. Pentru că realitatea e mult mai plictisitoare: Autoritățile vorbesc despre muncitori aduși legal, temporar și doar acolo unde chiar nu sunt oameni. Adică în construcții, agricultură, servicii, industrie.

Ni se spune: „Criminalitatea o să crească!” Serios? Din cauza unui om care vine cu permis de muncă, contract și verificări? Interesant. Dar când mii de oameni lucrează la negru, fără taxe, fără protecție, cu salariul în plic, acolo nu mai e panică? Acolo nu e pericol? Acolo nu tremură nimeni de grija poporului?

Adevărata crimă economică nu este muncitorul străin care vine legal să repare un acoperiș. Adevărata crimă e patronul care spune: „Îți dau minimul oficial și restul în plic, că așa-i la noi, patriotic.”

Mai apare și argumentul dramatic: „Politicienii vor pleca, iar noi vom rămâne cu indienii și pakistanezii”. Da, sigur. Diaspora moldovenească, după ani în Italia, Germania, Franța și Irlanda, va ajunge la aeroportul din Chișinău, va vedea un sudor din India cu acte în regulă și va zice: „Nu, mulțumesc, nu mă mai întorc, țara e ocupată de oameni care muncesc”.

Ce tragedie! Oameni care muncesc! Contracte! Taxe! Productivitate! Asta chiar sperie propaganda. Pentru că propaganda iubește Moldova săracă, speriată și blocată. O Moldovă care nu construiește, nu produce, nu atrage investiții, dar se uită seara pe TikTok cum i se explică faptul că dușmanul principal e un muncitor cu viză, nu salariul în plic.

Ni se mai spune că „avem copii care merită o țară curată”. Corect. Copiii merită o țară curată. Curată de manipulare. Curată de isterie. Curată de politicieni care reprezintă interese străine. Pentru că întrebarea serioasă nu este „vin străinii?”. Întrebarea serioasă este: de ce au plecat moldovenii? De ce nu se întorc mai mulți? De ce se muncește la negru? De ce salariile oficiale sunt mici, iar plicurile sunt mari? De ce economia gri e tratată ca tradiție națională, nu ca problemă? Așadar, dragi distribuitori de panică, vestea proastă pentru voi este aceasta: Republica Moldova nu este invadată de muncitori. Republica Moldova este invadată de minciuni.

Iar dacă într-o zi vom avea mai mulți oameni care muncesc legal, plătesc taxe și ajută economia, poate cea mai mare problemă nu va fi că vin străinii. Poate problema va fi că propaganda rămâne fără public speriat.

Satoshi a copiat Discoteca Avaria? „Băieți, calmați-vă. Nu v-am furat piesa. Nici măcar nu v-am pus pe repeat”

Dragi telespectatori, urmează rubrica „Plagiatul imaginar”, locul unde presa rusă aude două acorduri vesele și imediat declară: „Asta e a noastră! Și Moldova tot!”

O mare dramă geopolitico-muzicală: Satoshi, reprezentantul Moldovei la Eurovision cu „Viva, Moldova!”, este acuzat că ar fi copiat Discoteca Avaria.

Membrii trupei au zis că moldovenii „s-au gândit la Discoteca Avaria” când au scris piesa și că pot fi trecuți drept co-autori. Foarte generos. Pe aceeași logică, dacă cineva bate din palme la nuntă, trebuie trecut ca autor al întregului folclor balcanic.

Acuzația sună cam așa: Piesa lui Satoshi are energie, ritm, refren, atmosferă de petrecere. Deci clar: Plagiat! Pentru că, se știe, înainte de Discoteca Avaria, omenirea cânta doar bocete în peșteri.

Satoshi a răspuns elegant. Nu s-a inspirat, nu e ascultător al formației și toată povestea i s-a părut „cel mai cringe lucru” (cel mai jenant – n.r.) cu care s-a trezit după finala națională. Tradus din limbaj artistic în limbaj simplu: „Băieți, calmați-vă. Nu v-am furat piesa. Nici măcar nu v-am pus pe repeat”.

Și aici e diferența: Satoshi vine cu o piesă despre Republica Moldova, identitate, energie, scenă europeană. Propaganda vine cu o lupă ruginită și caută prin anii '90: „Stați! Am găsit o asemănare! Amândouă piesele au sunete!”.

Dar plagiatul nu se stabilește la urechea unui comentator nostalgic, între două postări cu „Europa decade”. Plagiatul se demonstrează. Cu note, structură, melodie, armonie, expertiză. Nu cu „mi se pare mie” și „am simțit eu în refren o traumă muzicală”.

Până atunci: Viva, Moldova! Și atenție, dacă bateți din palme pe ritm, s-ar putea să vă acuze cineva că ați plagiat Discoteca Avaria.