S-au împlinit 82 de ani de la primele deportări staniliste. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 25 de mii de români din Basarabia şi Bucovina de nord au fost luaţi cu forţa din case şi duşi la muncă, în regiuni îndepărtate din Siberia.
„Apă ne dădeau voie să luăm numai dintr-un canal artificial, unde se spălau rufele şi pluteau şerpii. Ei stăteau toţi grămadă în condiţii de căldură insuportabilă, fără apă, fără mâncare, cu un wc care însemna o gaură în podeaua acelui vagon”.
„De ce atâta lume a fost deportată?! De ce atâta lume a fost chinuită?! De ce am permis?!”.
DANIELA DANILOVA jurnalist TVR MOLDOVA: „Aici, în scuarul gării din Chișinău, au fost adunați cu forța mii de basarabeni. Au fost, apoi, urcați în vagoane pentru vite și deportați în frigul Siberiei sau în Kazahstan. După 82 de ani, în fața gării, monumentul intitulat "Trenul Durerii" amintește de ororile staliniste de atunci”.
VALENTINA STURZA fostă deportată: „Cu picioarele au început să bată în uşi şi să strige, în limba rusă: ,,Ieşiţi! Mai repede! Mai repede!" Tăticul a fost luat în altă casă, l-au arestat şi l-au ţinut acolo până la ora 4:30, la cercetări. MUSCA … eu l-am văzut pe bunelul matern peste gard la vecini şi am vrut să fug la el. Un soldat m-a apucat de aici şi m-a aruncat cine ştie unde. Dar pe bunelul, care tot se apropia de gard, l-a lovit cu patul armei în piept”.
LEONID IOVU fost deportat, născut în Kazahstan: „Părinţii mi-au povestit că noi am trăit într-o ţară frumoasă, plină de verdeaţă, de copaci fructiferi, de vii, de livezi şi, într-o bună noapte... Noaptea. la 2:00. Numai hoţii lucrează noaptea. A venit înarmat... soldatul sovietic. L-au ridicat pe bunelul, l-au scos afară, i-au pus mâinele după spate. Bunica cu copiii... MUSCA El avea 16 hectare de pământ, patru de pădure, casă acoperită cu metal. Gospodar în centrul satului Recea din Străşeni. Treietoare cu aburi germană! Era gospodar! Eram membru al Partidului Cuziştilo”r.
MARCELA CIBOTARU fostă deportată: „Sunt descendentă din familie de deportaţi. În 41 au fost deportaţi bunicii mei, împreună cu mama mea care avea 18 ani, cu doi fraţi şi o soră. Au trecut prin tot calvarul deportărilor. Atât doar că ei, trei familii, au evadat din Kazahstan. Pe noi ne-au ridicat brusc şi pâinea în cuptor rămăsese beciurile pline”.
Primul val de deportări a avut loc cu câteva zile înainte ca cel de-Al Doilea Răboi Mondial să ajungă în Uniunea Sovietică. Astfel, comuniştii pregăteau aşa-numita curăţare a Basarabiei de persoane pe care le considerau neloiale regimului stalinist. În noaptea de 12 spre 13 iunie, ajutaţi de activişti care au fost recompensaţi pentru şi-au trădat apropiaţii, soldaţii au dat buzna în casele a zeci de mii de oameni.
ANATOL PETRENCU istoric: „Toată nenorocirea pentru basarabeni s-a întâmplat pe data de 28 iunie 1940, când trupele sovietice au invadat România şi au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, câteva insule la gurile Dunării. Au instaurat puterea sovietică aici şi de atunci începe teroarea. În mai 1941, în Chişinău soseşte Goglidze, care era vice-comisar al poporului pentru Afaceri Interne. El era general de poliţie. Nu a fost o figură întâmplătoare. A fost un om cu mari împuterniciri. El a aprobat această listă”.
Conform datelor păstrate la Arhiva Naţională, aproximativ 19 mii de persoane au fost deportate în primul val. În realitate, numărul victimelor ar putea fi mai mare, spun unii istorici.
OCTAVIAN ŢÎCU istoric: „Erau primarii localităţilor, liderii partidelor politice, foştii deputaţi ai Sfatului Ţării, miniştrii Republicii Democrate Moldoveneşti, marii proprietari, profesori, medici, o categorie aparte era poliţia, jandarmeria, oamenii care au intrat în administraţia românească şi, un lucru curios, albgardiştii, populaţia rusă. Doar din cadrul RSS Moldovenească au fost deportate 32 de mii de persoane, din toată Basarabia – în jur de 40 de mii”.
Sub ameninţarea armei şi fără explicaţii, oamenii au fost urcaţi în vagoane de marfă şi deportaţi în condiţii îngrozitoare, spre Siberia sau Kazahstan.
VALENTINA STURZA fostă deportată: „Îmi amintesc vagoanele care erau aici. Acele marfare în care am fost urcaţi noi, cu familiile. Murdare, fără un pai pe jos măcar, aşa ne-au urcat pe noi. Pe drum, nouă ni se dădea o căldare cu apă fierbinte, nişte terci şi nişte peştişori săraţi. Apă trebuia să luăm de la pompa unde se alimentau locomotivele, mirosea a motorină”.
OCTAVIAN ŢÎCU istoric: „Ei stăteau toţi grămadă în condiţii de căldură insuportabilă, fără apă, fără mâncare, cu un wc care însemna o gaură în podeaua acestui vagon. Avem cazuri în care oamenii s-au născut în vagoane, avem cazuri în care oamenii au murit în vagoane”.
Pe drum, bărbaţii au fost luaţi din familii şi duşi în gulaguri. Iar membrii elitelor politice - într-un lagăr unde urmau să fie ucişi cu cruzime.
LEONID IOVU născut în Kazahstan: „Au dat jos bărbaţii şi i-au urcat într-un alt vagon, cu pretextul că chipurile se duc înainte, că erau ,,gospodăroşi" ăştia, bolşevicii comunişti să pregătească locul unde familiile se vor aşeza cu traiul”.
VALENTINA STURZA fostă deportată: „Unii au fost împuşcaţi imediat, alţii au fost judecaţi la ani grei de detenţie. Numai de aceea pentru că au fost primari, medici, profesori, preoţi şi gospodari înstăriţi. Tăticul meu a lucrat opt ani primar în comuna Ciuciuleni, cu o populaţie de 10 mii de persoane. În satul nostru a fost foarte multă intelectualitate. Erau patru şcoli, două biserici. Iată tăticul meu şi toată intelectualitatea”.
ANATOL PETRENCU istoric: „O mare tragedie pentru noi. Pentru că prea puţini bărbaţi s-au salvat. Unităţi. Restul au murit. De frig, de boli, de subnutriţie”.
În acele regiuni aspre, familiile deportate s-au văzut nevoite să supravieţuiască.
OCTAVIAN ŢÎCU istoric: „Restul familiei: mama, copiii au fost duşi în locaţii din stepa cazahă sau în taiga. Au lucrat la prelucrarea pământurilor, la edificarea localităţilor, la construcţii. Soarta lor a fost extrem de complicată. Noi când am fost, am văzut această realitate, cu insecte, cu animale, cu condiţii improprii. Nu era nimic, li s-a dat doar nişte instrumente. Mulţi nici nu au făcut case la început, era imposibil, şi-au săpat bordee, au trăit la -40, -50 de grade”.
MARCELA CIBOTARU fostă deportată: „Au vândut ceva din haine, ce aveau ei, şi au cumpărat câte două-trei pâini negre făcute din rumeguş. Au cumpărat şi o chiflă albă. Au împărţit-o la toţi, câte o bucăţică. Ziceau că... ţineau în mână o bucăţică de pâinică albă, se uitau la ea, închideau ochii şi muşcau din cea neagră”.
VALENTINA STURZA fostă deportată: „Ne-au interzis ca noi să ieşim din locul cela, să ne ducem undeva. Apă ne dădea voie să luăm numai dintr-un canal artificial, unde se spălau rufele şi pluteau şerpii. Trei luni de zile au umblat mamele noastre să lucreze la gara feroviară. Noi, copiii, ne duceam la ars cărămidă în cuptorul de ars cărămidă. Ne puneau aşa la gât un lanţ şi pe o bucată de lemn puneau cărămida aceasta umedă. Noi trebuia să intrăm în cuptorul acela. Noi am evadat de acolo. Am mers din urma trenului până am ajuns acasă. Unde se oprea trenul acolo ne opream şi noi”.
ANATOL PETRENCU istoric: „Au fost prezentaţi ca exploatatori, ca chiaburi, ca fascişti! Statul rusesc oferea mâncare contra muncii. Trebuia să munceşti, să dobândeşti renumitele 800 de grame de pâine”.
În unele zonele în care au fost duşi deportaţii, astăzi au rămas doar cimitire. Sunt, însă, generaţii de basarabeni care îşi continuă viaţa în acele regiuni.
OCTAVIAN ŢÎCU istoric: „Cei care au fost deportaţi în 41, cred eu că a treia parte dintre ei au decedat la foarte scurt timp. Mulţi din ei nu s-au regăsit atunci când au revenit acasă, pentru că nu aveau la ce, plus că sătenii i-au întâlnit destul de ostil, considerându-i culaci şi duşmani ai poporului”.
La Arhiva Naţională, sunt păstrate aproximativ de 20 de mii de dosare ale persoanelor deportate. Acte care demonstrează crimele staliniste.
MARIA GOGU ZINOVII şef Direcţie, Arhiva Naţională a Republicii Moldova: „Recent am mai primit 2000 de dosare de la Serviciul de Informaţii şi Securitate, care încă nu sunt puse în circuitul ştiinţific, dar noi avem şi alte documente, unde putem să vedem listele celor deportaţi, pe localităţi, a primăriilor, preturilor. Fiecare dosar în parte conţine membrii familiilor care au fost deportate, nişte mărturii, să zicem. Conţin averile sau tot ceea ce deţineau aceşti deportaţi. Încă din iulie 1940, noi avem dosare de condamnare şi trimitere la munci forţate în gulag ai conaţionalilor noştri. Documentele fiind create în acele timpuri, trebuie cercetate critic, trebuie completate cu istorii orale, cu mărturiile celor care au trecut prin acest calvar”.
Deportările de atunci au lovit profund în esenţa românismului pe aceste meleaguri. În locul elitelor intelectuale, au fost aduşi agresori care i-au lăsat pe oameni fără gospodării, avere şi fără un loc pe care să îl numească acasă.
MARCELA CIBOTARU fostă deportată: „Cred eu că a venit momentul să ne punem întrebarea: de ce s-a întâmplat lucrul ăsta cu noi? De ce atâta lume a fost deportată? De ce atâta lume a fost chinuită?! De ce am permis?! De ce moldoveanul nostru nu s-a ridicat, nu s-a împotrivit?! MUSCA Şi ce facem noi, astăzi, ca să nu se mai întâmple lucrul ăsta? Cred сă la bază stă faptul e că nu ştim a ne uni”.
