Din punct de vedere psihologic, sezonul rece vine cu o scădere naturală a luminii, iar asta poate influența ritmul circadian, energia și dispoziția. Nu înseamnă că „ești defect”, ci că biologia ta reacționează la mediu. La unele persoane, această sensibilitate se traduce prin ceea ce se numește tulburare afectivă sezonieră (SAD), dar chiar și fără un diagnostic, e comun să apară mai multă somnolență, poftă de carbohidrați, retragere socială și iritabilitate. Pe scurt: corpul trage frâna, iar mintea încearcă să explice de ce.

Apoi vine componenta socială: iarna comprimă viața. Ieșim mai rar, ne mișcăm mai puțin, avem mai puține întâlniri spontane. Când conectarea scade, crește riscul să rămânem singuri cu gândurile noastre în mod repetitiv. Iar mintea, lăsată fără „dovezi proaspete” că suntem bine, își amintește automat ce nu e bine: griji, eșecuri, pierderi. Nu e dramatism, e doar un creier care preferă să prevină pericole decât să sărbătorească liniștea.

În jurul sărbătorilor apare un alt mecanism: presiunea de a simți „cum trebuie”. Reclame, rețele sociale, tradiții de familie—toate sugerează că ar trebui să fim recunoscători, fericiți, împăcați. Pentru cine are doliu, conflicte, singurătate sau anxietate, contrastul e dureros. Așteptarea bucuriei devine un test pe care simți că îl pici. Iar rușinea („Ce-i în neregulă cu mine?”) hrănește și mai mult tristețea.

După sărbători, mulți intră într-o fază de „cădere a cortinei”: se termină evenimentele, cheltuielile lasă urme, iar în față rămâne o perioadă lungă, rece, cu obiective neclare. În psihoterapie, asta seamănă cu retragerea după o mobilizare intensă: cât timp ai fost ocupat, ai funcționat; când se face liniște, apar emoțiile amânate. Uneori tristețea de acum nu e doar „despre ianuarie”, ci despre tot ce n-a avut loc în tine în ultimele luni.

Cum se întreține această perioadă? În principal printr-un cerc vicios: dispoziție scăzută respectiv fac mai puține lucruri și am mai puține momente plăcute și mai puține contacte. Îmi confirm că „nimic nu se schimbă”, dispoziția scade și mai mult. În termeni cognitivi, mintea selectează dovezi care susțin povestea sumbră și ignoră excepțiile. În termeni comportamentali, evitarea (a oamenilor, a mișcării, a luminii, a sarcinilor) pare că ajută pe termen scurt, dar pe termen lung micșorează lumea și îngroașă tristețea.

„Tristețea de iarnă e uneori un mesaj: ‘te-ai neglijat’ spus pe un ton mai rece decât ai merita.”

Mai există un combustibil subtil: comparația. În sezonul „rezoluțiilor”, oamenii își măsoară viața în bilanțuri: ce am realizat, ce n-am, cu cine sunt, de ce nu sunt „mai departe”. Din perspectiva terapiei, problema nu e evaluarea în sine, ci tonul ei dacă devine judecată, nu orientare. Un bilanț sănătos spune „observ și ajustez”; unul dur spune „acuz și pedepsesc”. Iar pedeapsa interioară rareori motivează; mai des, îngheață.

Ce ajută, realist vorbind, nu e „gândește pozitiv”, ci „gândește utilizabil”. Un plan simplu: mai multă lumină (ieșit dimineața, chiar și 15–20 de minute), mai multă mișcare (plimbări scurte, constant), rutină de somn, mese regulate, întâlniri mici dar reale (o cafea, un apel), și activități cu sens, nu doar cu plăcere. Dacă tristețea e intensă, durează săptămâni și afectează funcționarea, sprijinul profesionist (psihoterapie, uneori evaluare psihiatrică) poate scurta mult suferința. Tristețea sezonieră nu e o slăbiciune, e un semnal: ai nevoie de îngrijire, structură și conexiune, nu de autocritică.

“Cea mai tristă perioadă a anului” se naște din biologie, context și povestea pe care ne-o spunem despre noi. Se întreține prin izolare, evitări și standarde imposibile. Și se vindecă, încet, prin gesturi mici, repetate, care îți dovedesc.nu îți promit că ai resurse. Iarna nu îți cere să strălucești. Îți cere să te ții de mână, cu un pic de bun-simț și un pic de blândețe.

„Când zilele se scurtează, nu mi se scurtează valoarea doar energia. Și energia se poate îngriji.”