Am intrat în sală ca un om obișnuit cu liniștea. Am ieșit din sală plângând. Nu brusc, nu zgomotos, nu pentru că mă durea ceva. Era o plângere surdă, ca atunci când se sparge înăuntru o sticlă veche, și știi că n-ai s-o mai poți lipi niciodată..  Spectacolul montat de Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, după romanul Tatianei Țîbuleac, nu e doar o adaptare scenică. E o incizie în carnea moale a memoriei colective. O grădină de sticlă în care fiecare pas te poate răni, dar tocmai durerea e cea care te vindecă. Un spectacol care nu m-a durut. M-a desfăcut. M-a strâns cu mâini străine, cu gesturi care nu-mi aparțin, și totuși le știu – de parcă fuseseră scrise în mine de la începutul lumii. 

Lastocika suntem noi. Lastocika, fetița crescută între limbi, între lumi, între rușine și supraviețuire, devine emblema unui întreg popor. A celor care au fost obligați să uite, să se adapteze, să-și nege originile pentru a supraviețui într-o limbă care nu i-a ales. În Lastocika ne-am regăsit toți – sau, mai corect, ne-am pierdut fiecare. Ea este fetița care nu a fost dorită, femeia care nu a fost iubită, omul care nu a fost înțeles. Este fiica adoptivă a unei limbi care nu i-a fost mamă, dar nici vrăjmașă, ci doar o prelungire a singurătății ei. În lumea ei, dragostea se învață dintr-un abecedar rupt, iar feminitatea se scrie cu sânge, nu cu parfum.

Nu am știut că aveam nevoie de acest spectacol până la primele minute când totul s-a transformat într-o neliniște firească, pe care o cunoșteam, dar pe care o uitasem. Nu știam că cineva îmi va povesti viața fără să fi trăit-o. Nu credeam că o scenă de teatru poate fi mai caldă decât o mamă și mai sinceră decât un jurnal. Ieri actorii mi-au devenit părinți, surori, frați, dușmani și mântuitori. Am crezut fiecare lacrimă, fiecare rană, fiecare zâmbet amar. E greu să vorbești despre acest spectacol fără să tremuri, dar mai ales să nu-ți trădezi fragilitățile. Spectacolul în sine te trage înăuntru. Te obligă să-ți amintești cine ai fost, cine ești și de ce ai uitat toate astea.

Actorii, Dumnezeu, actorii! Nici nu nu știu cum să scriu despre ei fără să simt că le reduc din merit. Nu au jucat – au fost. Fiecare gest, fiecare pauză, fiecare privire – era viață, era carne, era durere. Era memoria unui neam, a unei istorii tăcute, a unei Basarabii pe care mulți n-o înțeleg și nici nu încearcă. Fiecare cuvânt rostit era o rană deschisă. Fiecare râs amar – o încercare de a supraviețui. Și când, în mijlocul haosului, apărea o rază de iubire – aceea timidă, imposibilă – simțeai că vrei s-o ții cu mâinile goale, să n-o pierzi, să n-o spargi în cioburi. Dar e sticlă. E grădina de sticlă. 

Petru Hadârcă nu a montat o piesă. A operat, cum ziceau cronicarile. A tăiat cu precizie de chirurg și intuiție de poet. A pus pe scenă nu doar un roman, ci o respirație, o inimă, un popor. Lumea pe care a creat-o nu este decor – este casă, este închisoare, este altar. Totul are sens. Nimic nu este întâmplător. Și, în același timp, totul pare născut dintr-o întâmplare divină, ca o revelație pe care o ai într-o duminică dimineață, cu ochii lipiți de somn și de viață. „Grădina de sticlă” e și roman, și spectacol, și strigăt. Este și iubire, și durere, și întrebare. Este o oglindă în care mulți se vor feri să se uite – pentru că e  sinceră. Dar e nevoie de ea. E nevoie să vezi cine ai devenit ca să-ți amintești cine ai fost. 

Scriu aceste rânduri cu ochii roșii și cu sufletul greu, dar și cu o senzație ciudată de eliberare. Ca și cum cineva mi-a spus povestea pe care o țineam ascunsă și m-a iertat pentru ea pentru că Lastocika a luat o parte din durerea mea și a dus-o cu ea înapoi în grădina aceea de sticlă, unde rănile nu se închid, dar măcar se înțeleg. Nu știu cum să conving pe cineva să meargă la acest spectacol. Poate că nu e pentru oricine. Poate că trebuie să fi trăit o ruptură, o despărțire, o migrare. Poate că trebuie să știi cum e să vorbești o limbă care nu ți-e a ta, dar care te apasă. Sau poate că trebuie doar să fii om. Acest spectacol mi-a amintit de ce mergem, de fapt, la teatru. Nu pentru povești. Nu pentru aplauze. Ci pentru ca cineva, necunoscut, să urce pe scenă și să spună, fără să știe, exact ce simțim. Să ne arate că nu suntem singuri. Că, dincolo de toate, în grădina aceea de sticlă, cineva seamănă un cuvânt. Și acel cuvânt ne salvează.

Dacă teatrul mai are puterea să zguduie vieți, atunci acest spectacol e dovada. Nu ieși din sală cu aceeași inimă cu care ai intrat — ceva în tine se rupe și se naște din nou. Rămâi cu o durere care nu ustură și care îți spune, în șoaptă, că ai trăit cu adevărat.

Sursa: https://rivistair.com/gradina-de-sticla-gradina-unde-ranile-nu-se-inchid-dar-macar-se-inteleg/