Așa arăta, în septembrie 2023, șoseaua de munte care leagă regiunea Nagorno-Karabah de Armenia, supraaglomerată cu mașini și oameni care au parcurs sute de kilometri. Coloana, care abia se mișca, era atât de lungă încât nu i se vedea capătul.

După ce, pe 19 septembrie, anul trecut, Azerbaidjanul a lansat o operaţiune militară în Nagorno-Karabah, regiune disputată locuită preponderent de etnici armeni, aceștia au decis să plece, poate pentru totdeauna, în Armenia. În aproximativ o lună, 130 de mii de oameni, adică întreaga populație a regiunii, și-au părăsit casele.

 În Erevan, am întâlnit etnici armeni din Nagorno-Karabah care încearcă să ia viața de la capăt, într-o lume nouă. Într-o mică piață din capitala Armeniei am întâlnit o familie de refugiați care vindea dulciuri, coapte tot de ei, într-un chioşc. Mama, tata, fiica, ginerele, mătușile, cu toții erau implicați în mica afacere de familie. Triști și îngândurați, încearcă să câștige cât să plătească chiria și să supraviețuiască într-un oraș necunoscut. Familia Ilonei a avut, în Nagorno–Karabah, un combinat de panificație și produse de cofetărie şi o casă mare. Au lăsat în urmă tot...

ILONA STEPANIAN refugiată, Nagorno–Karabah: „Am avut o casă mare și o mașină de teren, nu aveam mașină mare ca să încărcăm mult. Nici măcar nu am luat haine, am luat obiecte de primă necesitate. Nici jucării, nici veselă nu am luat, pentru că nu era loc. Oamenii care au ieșit imediat ne-au spus că pe drum, pe acel pod, lumea nu avea apă, erau înfometați. Ne-au spus să luăm cu noi mai multă mâncare și de băut. "

În apartamentul închiriat de femeie trăiesc acum toți cei șase membri ai familiei, mama, tata, două fiice, nepoata și ginerele.

HASMIK AVETISYAN refugiată, Nagorno–Karabah: „Din 2003 am avut acolo, până în 19 septembrie 2023, un combinat de lavaș, de produse de cofetărie. În acest business era implicată toată familia, aveam angajați. Plăteam impozite statului. Aveam un teren mare amenajat după oraș, o vie mare, o mică fermă de păsări. Am luat, de tot, câte un pachet de celofan cu haine. Iar din combinatul meu am reușit să iau trei sucitoare. Iar noi, până la venirea dumneavoastră, tot discutăm cum vom plăti chiria, 320 mii drahme pentru apartament. –Care este echivalentul în dolari sau euro? -850 de dolari, 100 de dolari pentru servicii comunale, 100 mii pentru acest chioşc, 250 dolari, apă, lumină, nu mai știu…"

Aramo Yeganyan, soția și doi copii au mers două zile din Nagorno Karabah până în Erevan. Trăiesc, în fiecare zi, aceeași dramă – au ajuns străini printre ai lor.

ARAMO YEGANYAN refugiat, Nagorno–Karabah: „Apartamentul nostru mare, cu trei camere. El costa cel puțin 80 de mii de euro.  Cel mai important ce a rămas (n.r. în Nagorno - Karabah) este toată viața noastră, trăită până acum, visele noastre, viitorul nostru pe care ni l-am imaginat, timp de 30 de ani. "

SHUSHAN YEGANYAN refugiată, Nagorno–Karabah: „Am plecat în ultima zi pentru că nu aveam benzină. Permanent căutam benzină. Am luat cu noi doar pâinea pe care am copt-o înainte de plecare. Am avut atunci făină pentru o singură pâine. Am mers în mașină cu părinții, șapte oameni în total, și o singură pâine. Cu copiii a fost foarte greu două zile. Pe drum am văzut foarte mulți oameni ale căror mașini nu mai funcționau pentru că nu mai aveau benzină. Toți erau în lacrimi, fugeau după alte mașini, erau oameni în camioane, am văzut oameni bătrâni cu copii care mergeau pe drum, pentru că nu aveau alegere, nu aveau mașini."

Capul familiei nu–și poate găsi un loc de muncă deoarece, spune el, toți îl refuză pe motiv că nu e cetățean al Armeniei. Potrivit lui, dacă aplică pentru cetățenia țării, statutul de refugiat se pierde automat şi se pierd și facilitățile de la stat pe care le are această categorie.

ARAMO YEGANYAN refugiat, Nagorno–Karabah:  „Prima problemă cu care ne-am ciocnit a fost chiria unei locuințe. Prețurile erau foarte mari, chiar și acum. Nu am putut două luni să găsim un apartament. "

Bloggerul israelian Alexandr Lapșin, pe care l-am întâlnit tot în Erevan, a vizitat Nagorno-Karabah de două ori, în 2011 și 2021. Spune că, datorită investițiilor diasporei armene și a Uniunii Europene, regiunea era dezvoltată, cu infrastructură, locuri de muncă și oameni fericiți.

ALEXANDR LAPŞIN blogger, Israel: „Am văzut o mulţime de proiecte de investiţii iar capitala regiunii, Stepanakert, în opinia mea, a fost cel mai bun oraş chiar mai bun decât Yerevan, datorită investiţiilor diasporei, a Uniunii Europene. Oamenii erau foarte drăguţi şi buni. 150 de mii de oameni sunt acum refugiaţi. Este o situaţie oribilă. Unii dintre aceştia trăiesc în Yerevan. Ei sunt, practic, vagabonzi pentru că guvernul local (n.r. al Armeniei) nu le poate asigura locuinţe. Sunt oameni paşnici, profesori, ingineri IT, doctori. Toţi sunt aici. Viitorul (n.r. lor) este foarte imprevizibil. Unii vor încerca să plece în Europa, unii, în Rusia. 99% dintre refugiaţii din Nagorno–Karabah au acelaşi paşaport ca şi armenii locali. O mică parte au cetăţenie rusă, dar născută Nagorno–Karabah. Aici ei au de-a face cu probleme foarte stranii. Unii oficiali armeni le-au spus că ei nu sunt cetăţeni ai Armeniei. Dar ei au paşaport armenesc. "

Din primele zile când localnicii din Karabahul de Munte au început să sosească în Armenia, în ajutor le-au sărit voluntarii de la Centrul de Asistență Umanitară pentru Refugiații din Ucraina, localizat în Erevan. Voluntarii de acolo spun că au auzit istorii cutremurătoare, chiar de la cei vitregiți, din timpul chinuitorului și lungului drum spre Armenia.

ELENA ȘEVCIUK Centrul de Asistență Umanitară a Refugiaților, Yerevan, Armenia: „Am auzit aici informații că, atunci când ei au pornit, era o coloană de mașini care se mișca foarte încet. În acea coloană, 70 de oameni pur și simplu au murit, cineva cu boli cronice, pensionari. A mai fost o istorie legată de o femeie care a coborât din mașină să ia ceva din portbagaj iar un camion a trecut și a strivit-o. Copiii s-au deplasat mai departe cu mama lor moartă în mașină. Este realitatea. Oamenii erau atât de speriați încât în doar câteva zile ei s-au pregătit și au pornit împreună. "

Elena Șevciuc, născută în Odesa și stabilită de mulți ani în Armenia, coordonează procesul de ajutorare a refugiaților.

ELENA ȘEVCIUK Centrul de Asistență Umanitară a Refugiaților, Yerevan, Armenia: „Dacă o familie de (n.r. de refugiați) ucraineni numără, în medie, între doi și șapte membri, atunci cele din Nagorno–Karabah sunt șase. Familiile sunt mari, sunt foarte multe familii cu copii mici. Ei toți împreună locuiesc în apartamente cu una sau două camere, câte 12, 13, 15 persoane, părinți, copii, nepoți, toți laolaltă.  Până acum, organizația noastră a ajutat circa 2.000 de oameni. De la început a fost un boom. Cu toții au înțeles că oamenii abia au venit și au mare nevoie de ajutor. Avem un depozit mare de lucruri, mulți oameni. Ei aveau nevoie de odihnă. Ei ne spuneau, suntem într-o mașină de teren și am venit 12 persoane în ea. Vă imaginați cum au încăput acolo?"

HASMIK AVETISYAN refugiată, Nagorno–Karabah: „Sper să mă întorc acasă, aștept. Cum să nu? Acolo este patria mea, sunt mormintele, amintirile noastre. Totul este acolo. Sunt aici o străină pentru toți. Acestor trecători le este totuna, mi-e rău sau bine.”