Festivalul internațional de muzică clasică George Enescu a intrat în ultima săptămână de organizare. Mai sunt doar câteva zile până duminică, 24 septembrie 2023, când ne vom despărți. Cu mari regrete. Timp de o lună, Bucureștiul a deținut, aproape fără să știe, titlul atât de onorant de capitală mondială a muzicii clasice, se arată într-un material de analiză pe Gândul.
Recent, am vorbit despre această prețioasă nestemată culturală pe care o produce România – aproape fără să fie conștientă de strălucirea internațională a acesteia – într-un interviu acordat domnului Ovidiu Nahoi pentru RFI Romania. De altfel, după mintea mea, Festivalul Enescu este singurul produs cultural care are puterea de a se impune drept brand de țară (pentru România)
Pentru cei care-i suntem aproape acestui minunat fenomen bucureștean, urmează o perioadă de lungă așteptare. Până la următoarea ediție din toamna anului 2025. Până atunci, ne rămân amintirile sonore și acordurile plăcute. Ne rămân emoțiile vibrante și admirația profundă pentru desăvârșirea artistică. Și pentru că, deja, memoria muzicală începe să se estompeze, odată ce ne apropiem de închiderea sezonului concertistic, am să încep să vă povestesc despre ultimul meu weekend (15-17 septembrie 2023), petrecut în cadrul Festivalului Enescu, în care Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma, aflată sub conducerea muzicală a dirijorului Tugan Sokhiev, a dublu-concertat – vineri (pe 15 septembrie 2023) și sâmbătă (pe 16 septembrie 2023) – la Sala Palatului (asemenea tuturor marilor orchestre, de altfel).
Vineri, 15 septembrie, după Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, m-am întors pe jos acasă, plutind parcă, asemenea trenurilor japoneze de mare viteză, cu propulsie pe bază de levitație magnetică. Nu-mi mai amintesc bine traseul pe care l-am urmat, dar știu că am fredonat la nesfârșit, asemenea unui copil fericit, traversând Parcul Operei și Dâmbovița bătrână, elegiacul solo de corn din partea a doua a simfoniei ceaikovskiene. Cred că am citit pe undeva că este considerat cel mai prestigios – dar și atât de delicat – solo de corn din întregul repertoriu muzical clasic. Mi s-a mai întâmplat să trăiesc o asemănătoare euforie muzicală după superbul bis final al concertului de miercuri, 13 septembrie, când Orchestra Operei de Stat din Bavaria a interpretat, la Sala Palatului, atât de suava Arie pe coarda Sol din partea a doua a Suitei orchestrale nr. 3 de Bach.
Revenind la Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, mă gândesc de fiecare dată, cu neasemuită uimire, la destinul absolut fabulos pe care l-a avut această lucrare. Am mai ascultat-o, în cadrul actualei ediții de Festival Enescu, pe 30 august, în interpretarea Orchestrei Filarmonice din Cehia, sub bagheta maestrului Manfred Honeck. Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, una dintre compozițiile mele preferate, este copleșitoare atât prin ciclicitate tematică (soarta omului înțeleasă, la început, ca supunere totală în fața hotărârilor irevocabile ale providenței se transformă, către final, în victoria finală a omului obținută prin luptă), prin compoziție (celebrul solo romantic interpretat de corn în partea a doua), prin orchestrație (grandoarea fastuoasă a întregului edificiu sonor), dar mai ales prin contextul istoric (interpretarea din timpul Asediului Leningradului) și instrumentalizarea politică (Ceaikovski conturează un tablou măreț pentru ceea ce înseamnă, până astăzi, strălucitorul – dar atât de înfricoșătorul – concept neo-imperial de Lume rusă / Russkiy mir / Русский мир, care transcende cu mult definiția civilizațională de bază). Tocmai această temă obsedantă a destinului – recognoscibilă nu doar în repertoriul ceaikovskian, ci și în cel beethovenian, într-o aceeași Simfonie nr. 5 –, înțeleasă, în cele din urmă, ca luptă a omului (rus) până la victoria finală, avea să-i aducă Simfoniei nr. 5 de Ceaikovski celebritatea universală, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în contextul Asediului Leningradului (8 septembrie 1941 – 27 ianuarie 1944). Probabil că cea mai dramatică interpretare a Simfoniei nr. 5 de Ceaikovski a avut loc pe 20 octombrie 1941, în timpul Asediului Leningradului, când Orchestra Simfonică a Radioului din Leningrad a continuat să cânte, la ordinul autorităților sovietice, pentru a menține moralul ridicat populației locale, în ciuda bombardamentelor germane neîncetate. Concertul a fost transmis în direct de BBC Londra, astfel încât publicul britanic a putut asculta, pe fundal, inclusiv bombele germane care cădeau peste sclipitoarea de odinioară capitală imperială țaristă (Sankt Petersburg). Este de reținut și de luat aminte, totuși, ce fel de muzică se asculta în Leningradul sovietic, până și sub Stalin, în plin război.
Materialul integral îl puteți citi aici.
