Copiii au aceleaşi drepturi ca adulţii sau există şi drepturi specifice lor? Ce spun copiii şi ce fac adulţii în privinţa drepturilor copilului? Copiii cred că ar trebui să aibă dreptul de a fi copii, de a avea educaţie, de a participa, vor ajutor şi sprijin.
Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului XIX când s-a născut prima mişcare preocupată de dezvoltarea şi protecţia copilului împotriva neglijării, exploatării şi a violenţei.
În Europa s-au deschis şcoli şi instituţii publice de ocrotire sau pentru copii delincvenţi, precum şi tribunale pentru minori.
Ideea drepturilor copilului a captat însă pentru prima dată atenţia lumii după Primul Război Mondial când, în 1924, Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva referitoare la Drepturile Copilului, o serie de prevederi legate de drepturile copilului, elaborate cu un an mai devreme de Eglantyne Jebb, fondatoarea organizaţiei Salvaţi Copiii. Jebb credea că drepturile copilului ar trebui să fie protejate şi aplicate cu precădere, iar documentul său conţinea câteva principii:
Copilul trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală, materială şi spirituală.
Copilul flămând trebuie să fie hrănit, copilul bolnav trebuie să fie îngrijit, copilul cu nevoi speciale trebuie ajutat, copilul delincvent trebuie recuperat, iar orfanul şi văduva trebuie protejaţi.
În vremuri de primejdie, copilul trebuie să primească primul îngrijire.
Copilul trebuie să poată să-şi menţină existenţa şi să fie protejat împotriva oricărei forme de exploatare.
Copilul trebuie educat astfel ca talentele sale să servească semenilor săi.
Aceste idei au fost adoptate de Uniunea Internaţională Salvaţi Copiii la 23 februarie 1923 la Geneva, iar apoi aprobate de Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor la 26 noiembrie 1924 cu titlul de Carta Bunăstării Copilului.
