ACTUALITATE

Deportaţi în perioada stalinistă, străini la ei acasă

Timpul trece, dar rănile din sufletul basarabenilor deportaţi de regimul sovietic dor şi acum. Mii de oameni au fost condamnaţi la muncă silnică sau la moarte iar mărturiile supravieţuitorilor sunt zguduietoare. Au trecut prin foamete, batjocoră şi frig din cauza regimului stalinist. Deportările din iulie 1949 le-a croit un alt drum în viaţă, mult mai dur, din locuri în care părea că nu e cale de întoarcere.

Familia Poiată aflase în 1941 că e trecută pe lista deportărilor. Mama cu fiica cea mică s-a ascuns prin curtea casei. Pe ceilalţi doi copii mai mari i-a dus la rude. Soldaţii ruşi l-au maltratat de soţul femeii aşa că a fost nevoită să iasă din ascunziş. În tot acest timp, ruşii îi căutau pe ceilalţi doi copii prin sat pentru a-i trimite împreună cu familia în Siberia.

„Când mergem pe drum doi soldaţi ne duceau ca pe convoi, cu armele în mână omul cela arăta drumul. Eu nu eram aşa de mare, de şapte ani.  Ne-a adus acasă, ne-a urcat în maşină”, a spus EUGENIA POIATĂ, victimă a deportărilor.

A fost cea mai lungă călătorie. Trei luni de chin şi foamete. Mama Eugeniei şi sora mai mică s-au îmbolnăvit pe drum. Credeau că nu vor mai supravieţui, febra se ridicase la 40.

„Mama a făcut mastită la piept. Marcica s-a îmbolnăvit de cori în vagon. Tot trupul un fel de bube mărunte roşii. Da când o învele în pelincă, da ce fel, că nu avea. Da să îi scalde să îi spele nu era cu ce păi se rupea pielea, doamne fereşte ce era cu noi”, a precizat EUGENIA POIATĂ, victimă a deportărilor.

Mamei Eugeniei s-a îmbolnăvit şi mai tare şi a ajuns pe mâna medicilor. Era singura care putea avea grijă de copii.

„Mama la spital, pe tata îl luau, nu îl lăsa cu noi, îl lua la lucru nu îl lăsat aşa, la tăiet lemne în pădure se ducea”, a spus EUGENIA POIATĂ, victimă a deportărilor.

Sunt mii de fapte şi poveşti de viaţă ale deportaţilor. Toate sunt despre chin şi batjocură sovietică, un regim creat cu teroare şi sânge. Şi Maria Boţan s-a născut în Siberia. Părinţii i-au povestit calvarul prin care au trecut odată ce au fost luaţi cu forţa de acasă din Basarabia.

„Când îi ducea cu trenul spre Siberia. Tocmai la Kotovsk acolo murea o fetiţă şi toţi daca unul se ducea la veceu, altul mânca, altul murea şi îl arunca peste fereastră la vagon şi trenul mai departe mergea”, a spus MARIA BOŢAN, victimă a deportărilor.

Viaţa în Tyuman era una grea. Pe lângă gerul nemilos, foametea punea stăpânire. Deportaţii primeau doar câte o felie subţire de pâine neagră.

„Pâine neagră se mânca şi zice avea norocul că eu eram mică da parte de pâine îmi se dădea şi atât era, da mămăligă nu era”, a precizat MARIA BOŢAN, victimă a deportărilor.

După moartea lui Stalin, în 1953, deportaţilor li s-a permis să se întoarcă acasă. Cei care au revenit în Basarabia ocupată au avut mari probleme de integrare. Erau consideraţi duşmani au poporului deşi în urmă cu doar câţi ani erau gospodarii şi elita basarabenilor.

„Când am venit nu ne-am primit, primăria nu ne-a primit nici la lucru, nici în sat să ne înregistreze cu domiciliul acolo. Noi nu putem să dăm o familie tânără de consomolişti din casa matale că sunteţi duşmanii poporului şi gata s-a terminat”, a spus EUGENIA POIATĂ, victimă a deportărilor.

„Dacă am venit încoace s-au început iar greutăţi şi mai mari, eu nu am ştiut de tată. Pe toţi bărbaţii i-a trimis la Cuciurgani. Am stat vreo săptămână pe mal de râpă. Nu era nici un drept pentru noi şi până acum aş zice că mari drepturi nu-s”, a precizat  MARIA BOŢAN, victimă a deportărilor.

Unica dorinţă de acum a deportaţilor este să fie pace şi linişte, iar ceea ce a fost, să nu se mai întâmple niciodată.