La mai bine de 6 săptămâni de la declanşarea războiului, mulţi refugiaţi ucraineni se întorc acasă. La vama Palanca, pe sensul de ieşire din Republica Moldova, l-am întâlnit pe Dumitru, originar din Odesa. Împreună cu soţia şi cei 2 copii au trecut frontiera Republicii Moldova în dimineaţa zilei de 24 februarie, imediat după primele bombardamente.

DUMITRU refugiat: „Ne întoarcem, ce să facem. Trebuie să ne întoarcem, să reconstruim totul, ce altceva ne rămâne să facem. În ospeţie e bine, dar acasă e mai bine. Acasă trebuie să ne întoarcem. Aproape toţi pe cei pe care îi cunosc se întorc, încet, acasă.”

În pofida riscurilor, refugiaţii decişi să se întoarcă, spun că dorul de casă devine tot mai apăsător. Oxana are 32 de ani şi locuieşte tot în Odesa. Împreună cu fiica ei, de 9 ani, au venit în Republica Moldova pe 3 martie. O perioadă au stat la rudele lor, din satul Ţânţăreni, Anenii Noi. Femeia este recunoscatoare pentru sprijinul acordat, dar a decis că e timpul să se întoarcă acasă.

OXANA refugiată: „Sunt unii oameni care într-adevăr au nevoie de ajutor. Eu însă am nişte resurse, cât am stat aici, am achitat servicii comunale în comun cu alte familii. Am procurat produse alimentare. Acelaşi lucru îl pot face şi acasă dacă e linişte la noi.”

Oxana mărturiseşte că, în această perioadă, a urmărit non-stop fluxul de ştiri, şi s-a aflat în conexiune cu soţul, voluntar în grupul de apărare strategică a oraşului. Femeia a pornit la drum cu speranţa că, în curând, acest coşmar va lua sfârşit şi că vor reveni treptat la normalitate.

„Vreau acasă. E linişte. Am citit că psihologii spun că acesta e sindromul refugiaţilor. Aatunci când tu ai fugit din frică, trece o perioadă iar de acolo de unde ai plecat e linişte, viaţa continuă şi încep gândurile: Ah, de ce am plecat, aş fi putut să stau. Mergem oricum, în orice moment putem să ne întoarcem.”

Mulţi dintre cei care se întorc acasă îşi asumă acest risc şi au convingerea că acolo se vor simţi mai utili. Situaţia rămâne incertă şi oricând poate escalada.

„Nu ne temem. Ştiţi, mereu când trebuie să iei o decizie, trebuie şi să ţi-o asumi. Noi credem că totul va fi bine.”

Alţii aleg însă să se întoarcă acasă doar pentru câteva zile, fie pentru a-i revedea pe cei dragi, fie pentru a perfecta documentele.

ALIONA refugiată: „Mergem acasă pentru a perfecta actele, plus că fii mei sunt încă acolo, şi soţul. Sunt o mamă cu mulţi copii. Unde mai exact?
În Odesa. Ei au rămas acolo, apoi dvs. reveniţi aici? Da. Pentru că aici au rămas copii mai mici. Câţi copii aveţi? Şase. Toţi vor acasă, noi dorim acasă, nu vrem să mergem în altă parte.”

În timp ce la vama Palanca se formează cozi de maşini spre sensul de ieşire din Republica Moldova, pe sensul opus, continuă să vină oamenii care fug din calea războiului.

Oamenii care au reuşit să fugă din epicentrul războiului dorm , de multe ori, pe unde apucă. Familia Tanzilac din oraşul Snighirovsk, regiunea Nikolaev, a pornit la drum pe 22 martie, la 10 dimineaţa. Au văzut moartea cu ochii. Au urcat în maşină după ce au scris pe caroserie, cu litere mari, cuvântul "copii". Acest lucru nu i-a oprit pe soldaţi ruşi să tragă în ei fără milă.

ALINA refugiată: „Oraşul Snighirovk a fost preluat şi noi nu am putut ieşi. Prima dată am încercat şi am fost împuşcaţi. Maşina a fost împuşcată, în totalitate. Am reuşit să ieşim din a doua încercare. Apoi ne-a fost frică să ieşim din Nikolaev. Apoi azi iarăşi am riscat...”

KAMILA refugiată: „Imediat ne-am aplecat jos, ginerele a fost rănit în umăr. Ginerele a început să strige: "Copii, băieţi, am copii în maşină!". Ei au fugit cu armele spre maşina noastră, uitându-se în interior şi apoi au început să îşi ceară scuze că împuşcau în copii, precum că: uitaţi-vă, alţii se maschează doar ca să iasă.”

Din Nikolaev a venit şi Veronica, mamă a unei fetiţe de 5 ani. Femeia a riscat în speranţa că, fiica ei, va fi în siguranţă. Veronica mărturiseşte că deşi micuţa Aiza, aparent, s-a obişnuit cu tabloul atrocităţilor de război, de departe nu e la copilăria visată.

VERONICA refugiată: „E bine că ai noştri copii nu le-a fost atât de frică, probabil, s-au obişnuit. Cu trecerea timpului, în genere, nu mai atrageau atenţie. Mai înspăimântător a fost în primele zile să ieşim din casă. Ea (fiica) nu a dorit, spunea că acolo sunt tancuri şi elicoptere.”

Pentru Veronica este greu şi acum să îşi stăpânească emoţiile. Au trăit clipe greu de neimaginat. Îşi aduce aminte, cu durere, de ziua în care a fost cutremurată de vestea pe care a primit-o.

VERONICA refugiată: „A fost îngrozitor când o cunoscută de-a noastră, care împreună cu familia au încercat să iasă dintr-o zonă fierbinte, au fost atacaţi în maşină. Au fost împuşcaţi. Ea a murit, iar copilul e în stare gravă în spital. Toată familia ei a murit, în afară de soţul şi copilul ei.”

Tănăra mămică speră ca totul se va termina în curând şi îşi vor relua viaţa, vor reconstrui şi vor întoarce o nouă filă.

AIZA, refugiată, 5 ani: „Când va veni vara şi va sfârşi războiul am să plec la mare. Pur şi simplu, ador să merg la mare.”

Chiar dacă fluxul de cetăţeni ucraineni care traversează frontiera Republicii Moldova s-a redus, la vama Palanca, refugiaţii continuă să fie întâmpinaţi de voluntari.

VIOREL voluntar: „Vrem să-i ajutăm cu un mic rucsac de prim ajutor: apă, biscuiţi, şerveţele, ceea de ce au nevoie ei. Îi ajutăm de aici să plece în gara improvizată la câţiva km şi de acolo ei deja pleacă mai departe pentru că de multe ori sunt taximetrişti care pun preţuri exagerate şi persoanele nu cunosc.”

Potrivit datelor Ministerului Afacerilor Interne, de la începutul războiului ruso-ucrainean, peste 355 de mii de oameni au traversat frontiera Republicii Moldova. 91 de mii au ales să rămână. Autorităţile precizează că numărul celor care au decis să se întoarcă în Ucraina este într-o uşoară creştere, peste 28.500 de cetăţeni.