Interviul este realizat de Irina Păcurariu, pe pagina de Facebook a emisiunii “Reţeaua de idoli”, de la TVR. “În perioada de izolare pe care o traversăm, mi s-a părut important să rămânem conectaţi cu oameni cât mai diverşi, cu profesii, traiectorii personale şi experienţe diferite, egali acum în faţa aceste crize imense şi traumatizante. Aşa am ajuns să încep o serie de interviuri, pe care le public pe pagina de Facebook a emisiunii şi apoi pe site-ul meu, unde le adun într-o serie pe care am numit-o Reţeaua de speranţă”, spune Irina.

Realizatoarea Irina Păcurariu vă propune în fiecare zi câte un interviu cu români din toată lumea, cât mai neasemănători, cu profesii, traiectorii personale şi experienţe diferite, egali acum în faţa aceste crize imense şi traumatizante.

Depăşim mai uşor perioada de izolare pe care o traversăm dacă rămânem mai conectaţi şi mai informaţi, cu poveşti adunate din toată lumea, care ne ajută să căpătăm mai multă speranţă, încredere şi optimism.



 

Spune-mi, Irina, prin ce treci acum? Eşti asistentă medicală în Spania.

Sunt asistentă medicală în Spania şi de 10 zile în casă, izolată, cu simptome de COVID.

Cum ţi-ai dat seama că ai putea să ai?

Totul a început - ştiu exact ora, momentul. Şi vorbind cu colegele mele, au aceeaşi senzaţie. Ştiu exact ora în care s-a declanşat totul. Eram acasă, după o săptămână de lucru, vinerea trecută, pe 20 (n.r. martie). Pe la şase după-amiaza am început să mă simt rău - cu febră moderată, cu dureri musculare, cu senzaţii de gripă. Brusc, dintr-un moment în altul.  M-a surprins şi am început să îmi schimb tura, eu lucram sâmbătă. Mi-am dat seama că nu o să fiu în stare să mă ridic sâmbătă din pat.

Deci e o oboseală, se instalează o sfârşeală, cum zicem noi, românii.

Începi să arzi. Am simţit că ard, îmi ard ochii în cap, mă dor muşchii, mă doare corpul, mă doare sufletul. Şi mi-am zis - până aici, mâine nu pot să muncesc 12 ore, cât aveam de muncit! Dar nu i-am dat importanţă. Au fost trei-patru zile de gripă comună, am zis - n-am cum să am, nu ţi se poate întâmpla ţie! Mereu gândeşti aşa - e doar o gripă, nu e nimic altceva, nu poate fi COVID, nu!  Asta până marţi, când am fost anunţaţi că unul din medicii cu care lucrez a ieşit pozitiv pentru COVID. Deci marţi a fost momentul decisiv. Am zis - gata, îl am. M-am autoizolat, n-am mai stat cu soţul. Au început procesele de conştiinţă că timp de cinci zile l-am expus şi pe el. Am activat protocolul, am sunat la centrul medical, am intrat în  sistem, mă ţin în evidenţă.

Şi n-ai făcut nicio testare de atunci?

Nu, nu se fac testări. Nu sunt teste. Se fac testări doar în cazul în care ajungi la Urgenţe. Dacă ajungi la Urgenţe, oricărei persoane care ajunge acolo i se face testul .

Deci tu eşti asistentă medicală la ce secţie, în Tarragona?

Nu sunt într-o secţie, sunt într-un centru de recuperare. E un sistem în care se internează oamenii din spital  înainte de a merge acasă, e un sistem de tranziţie între spital şi casă.

Şi nu s-a pus problema, deşi Spania începe să aibă un număr enorm de îmbolnăviri şi de decese, nu s-a pus problema să se testeze tot personalul medical?

Problema s-a pus, dar nu sunt teste. Încă se vorbeşte că trebuie să fim testate eu şi foarte multe colege de-ale mele, încă mi se transmite din partea şefilor, din partea medicului de familie, că aşteaptă testele, dar nu există teste.

Deci voi mergeaţi în fiecare zi la spital, ştiind că oricând poate apărea un pacient cu COVID, fără să aveţi şansa de a vă proteja într-un fel, chiar şi printr-o testare de anticorpi, poate că l-ai făcut? Măcar colegii, să ştii cu cine te întâlneşti.

Şi acum avem pacienţi testaţi de COVID din spital, pozitivi, şi noi lucrăm cu ei, fără ca personalul sanitar să facă un test.

Dar aţi avut măcar echipamentul de protecţie complet?

Nu. Aveam o simplă mască şi aia trebuia să o refoloseşti. Nu, fără echipament.

E o situaţie specială acolo, la Tarragona, sau în toată Spania?

E o situaţie generală. Atât timp cât nu aveam niciun pozitiv, deşi era imposibil să ai pozitivi dacă nu testezi pe nimeni, se considera că nu e necesar tot echipamentul .

Între timp s-au confirmat.

Între timp s-a confirmat şi acum ni s-au dat echipamente şi acum se lucrează cu protecţie.

Ai idee câte colege de-ale tale, câţi colegi, cadre medicale sunt acasă în situaţia ta?

Multe. 20% pentru mine e mult.

E enorm.

Şi cad în fiecare zi, nu e un număr fix.

Te-am convins greu să povestim lucrurile astea şi altora şi poate că argumentul cel mai important pentru tine a fost că în momentul în care ai înţeles că se poate să fi luat virusul, ai căutat şi tu. Ai scanat Internetul şi ai vrut să vezi mărturisirile altora, să ştii cum se manifestă boala.

Am vrut să ştiu dacă ceea ce simt eu e normal, pentru că nu ştii în ce moment trebuie să ajungi la Urgenţe. Nu ştii care e momentul final de lăsat patul şi mers la Urgenţe. N-am găsit. Primele zile au fost de gripă comună - pe oricine doare corpul, oricine poate avea febră. Febra a încetat după 4-5 zile şi mi-au dispărut complet simţul olfactiv, simţul gustului. Au început stări de ameţeală, stări de vomă, fără să vomit. Tusea o aveam de mai bine de zece zile, cu mult înainte să am primele simptome. Aveam tuse, îmi era frică să tuşesc în casă, soţul meu venea după mine şi îmi spunea - nu-mi place tusea ta!

Tuturor ne e frică să ne închipuim că am putea să fim noi cei aleşi, că nouă ni se întâmplă.

Da, eu am zis - nu, n-am cum să am ceva! Ceea ce a persistat în toate aceste zile au fost oboseala extremă şi durerile de corp. Nu puteam funcţiona fără paracetamol. Plus somnolenţa - au fost zile când am dormit 20 de ore din 24. Nu puteam decât să dorm.

Cât de tare s-a ridicat febra?

N-am avut febră mare, până-n 38. 37.9 cred că a fost maximul pe care eu mi l-am controlat, noaptea nu îmi controlam temperatura.

Deci somnolenţa nu se justifica de la o stare febrilă excesivă.

Nu, pentru că somnolenţa a venit după cele 4-5 sile de febră moderată.  A dispărut febra şi mă trezeam doar ca să pot să îi spun soţului că sunt bine. El intra de o mie de ori în cameră să mă întrebe dacă trebuie să mergem la spital, iar eu puteam doar să îi zic - ieşi din cameră şi lasă-mă! El era preocupat.

Ai mâncat zilele astea, ai reuşi să mănânci?

Nu poţi să mănânci. Nu se poate. Nu simţi, nu ai gust şi nu ai putere să mănânci. Am avut momente când nu aveam putere să mă uit pe WhatsApp. Când medicii mă întrebau, când familia mă întreba, nu  aveam putere să răspund la mesaje.

Ai vorbit şi cu prietena ta de la Londra, care trecea şi ea prin aceeaşi situaţie.

Am contactat-o în a şaptea sau a opta zi de boală, nu în primele zile. Dar vreau să zic că în astea zece zile au fost şi momente bune. Eu a şasea zi m-am simţit foarte bine fizic, fără niciun fel de durere. Dificultate respiratorie am vut tot timpul. Şi m-am dus la centrul medical , vorbisem cu medicul meu de familie, explicându-i că dificultatea respiratorie nu dispare şi s-a preocupat şi a zis vino măcar să vedem dacă nivelul de oxigen e bun. Eu am putut să merg jumătate de km pe jos, pentru că n-am vrut să îmi iau soţul cu maşina, fără nicio problemă.  Şi îi spusesem când m-am întors - gata, mi-a trecut, totul e perfect, nu mai am nimic! Iar el m-a adus cu piciorele pe pământ, aducându-mi aminte cât e de pervers acest virus. Mi-a zis să nu mă culc pe-o ureche şi a aşa a fost, pentru că cea mai grea zi a fost a opta. Şi a noua, când chiar am avut momente de dubii dacă o să ajung sau nu la spital sau dacă o să trec sau nu peste.

Dar de ce nu voiai totuşi să mergi la spital? Ar fi fost şi asta o soluţie.

Nu ştiu dacă e problema noastră, a cadrelor sanitare. Consider că sunt alţii mult mai rău, una. Şi a doua, nu mă vedeam în stare să aştept pe un scaun la Urgenţe, nu mă vedeam capabilă de asta, eram mult prea slăbită fizic.

Şi ai descoperit că ai o colegă în Marea Britanie care trecea şi ea prin acelaşi lucru?

M-a întrebat ce fac pe Facebook şi i-am zis că sunt în carantină. Şi mi-a zis - eu la fel. Am vorbit şi ne-am dat seama că am început în aceeaşi zi, că avem aceleaşi stări.

Ea tot sistentă medicală?

Tot asistentă medicală.

Unde, în Marea Britanie?

Lângă Londra. Ea a sunat ieri la Urgenţe, pentru că eu am concediu medical, dar ei i-a dat doar o săptămână, cu Corona Virus doar o săptămână. A sunat şi le-a spus că nu se poate duce şi i-a prelungit concediul şi i-a dat antibiotic. Şi de ieri a zis, nu ştiu dacă e doar pe psihic, a zis - sunt mai bine, nu mai are durerea de spate pe care o avea.

Tu ţi-ai administrat singură alt medicament, în afară de paracetamol? Tu, care ai trăit o bucată de viaţă în spitale?

Eu iau azitromicină...

Ai auzit tu că-i bine?

Era singurul antibiotic pe care îl aveam în casă. Nu poţi să cumperi antibiotic de la farmacie, asta aveam în casă. Am zis că iau antibiotic pentru orice eventualitate, poate aşa evit pneumonia. Şi nu ştiu dacă mi-a făcut bine sau nu, dar simptome de pneumonie, nu ştiu, ori le duc eu bine, ori nu am. Dar se poate trece peste. Ce e foarte important - cei care bănuiesc că au COVID trebuie să se analizeze foarte bine la nivel respirator. În cazul în care persistă dificultatea respiratorie să nu stea ca mine, să nu stea în casă, să meargă la Urgenţe, că e mai sănătos!

Îmi spuneai că încerci să îţi aduci aminte prin ce ai trecut şi că sunt segmente de timp pe care, pur şi simplu, nu reuşeşti să le refaci.

Da, am uitat cum a fost. Încerc să-mi recuperez memoria, dar presupun că au fost momentele cele mai dificile şi creierul e destul de inteligent şi mă ajută să uit. Ceea ce zic acum nu ştie nici familia mea, eu întotdeauna le-am zis că sunt perfect, că nu am nimic. Acum m-am dat de gol.

Cu soţul lângă tine..

Cu soţul lângă mine.

Ultima dată, ce ai mâncat, Irina?

Am putut să mănânc cartofi prăjiţi. Eu sunt o persoană care controleză foarte bine ce mănâncă, cred că sunt 15-20 de ani de când nu am făcut cartofi prăjiţi şi nu mănânc cartofi prăjiţi. Acum am mâncat cartofi prăjiţi, am făcut săptămâna asta de două sau trei ori. E singurul lucru pe care l-am mâncat şi singurul gust pe care îl simt e gustul sărat, un pic.

Cu ce te-ai hidratat, ce ai reuşit să bei?

Din când în când câte un ceai, m-am obligat să-l beau, dar nu sunt un bun exemplu, nu m-am hidratat.

Irina, ce să îţi doresc? Să nu mai treci niciodată prin aşa ceva! Mulţumesc tare că experienţa ta poate ajunge la fiecare dintre noi, care suntem înspăimântaţi că ni se poate întâmpla şi nouă.

Trece. Trece şi asta, cum trec toate. Cu excepţii, asta e clar. Sunt persoane care au sistemul imunitar atât de afectat, încât nu pot face faţă unui virus ca ăsta, dar majoritatea oamenilor putem să îi facem faţă.

Vitamina C?

Avem câteva în casă, pe care le cumpărasem cu mult timp înainte, dar în  zece zile 200 de vitamina C nu te fac bine...

Şi în acest spital de când lucrezi?

De zece ani.

Ţi-aş spune mulţi înainte sănătoşi, dar poate o să faci alte alegeri după ce trece epidemia asta.

Să nu crezi!

Nu? O să continui acolo. Sănătate multă, Irina, mulţumesc!