SOCIAL

Metamorfoze. Iulian Bercu, viaţa – ca un maraton

Viaţa îi e un maraton continuu. Astăzi, la Metamorfoze, aflăm povestea de viaţa al ultramaratonistului Iulian Bercu. Despre cum alergatul i-a schimbat nu doar corpul, dar şi viaţa, aflăm din interviu.

„Mă numesc Iulian Bercu. Şi la moment organizez mai multe competiţii sportive şi alte activătăţi de aventură. Visul pe care îl am este ca ţara să aibă acces la evenimente sportive, fie că locuieşte la extema sudică, indiferent de venitul care îl are. Frica a fost şi este abandonul, că o să abandonez vreo competiţie, fie din cauza stării  fizice sau psiholgice sau din cauza oboselii. Eu mă tem că asta să nu intre în deprindere şi eu această deprindere să o folosesc şi în viaţa de zi cu zi”.

LIUBA MAXIM, jurnalist TVR MOLDOVA: Iulian, toţi te cunosc acum drept un alergător cu experienţă, fondatorul Run Moldova, dar anterior, cel puţin când eu te-am cunoscut, nu erai un iubitor al sportului. Povesteşte-mi despre acel Iulian, pe care mai puţin îl cunoaşte lumea?

IULIAN BERCU ultramaratonist: Eu am avut norocul ca la toate etapele vieţii mele, să tronsform în afacere ocupaţiile mele preferate. Eu am început să lucrez la începutul anilor 90, ca jurnalist la Agenţia BASA Press. Acum tu de la universitate poţi să sări deodată la prezentator, atunci trebuia sa treci agenţie de presă, ziar, radio şi după asta dacă ai supreveţuit şi nu te-o mâncat colegii te duceai la TV. Eu le-am trecut toate am ajuns până la TV şi o perioadă îndelungată am lucrat de la reporter la director general. -Când noi ne-am cunoscut..-Erai aşa mai durduliu oleacă, erai mult mai durduliu, eu am început să fac sport pentru ca la un moment dat voiam sa ma uit la pantofi şi nu vedeam şereturile, din cauza Everestului din zona taliei. Dar alergatul, cum ai început să alergi? -Alergatul, eu am avut un accident în tinereţea zbuciumată m-am răsturnat pe o motocicletă şi mie mi-au cusut genunchii şi medicul mi-a zis că este un risc foarte mare că tu o să şchiopătezi şi mi-a spus că trebuie să mergi, şi eu am mers o sută de metri 200, 300 şi pe urmă am mers 10 km, am ajuns să merg de la Chişinău la Dubăsari, vreo 70 de km, şi la un moment dat, am zis că îi plicitisitor să mergi, hai să alerg. Şi atunci lucram în staful primului maraton internaţional şi nouă ni s-a spus, băieţi, dacă noi vindem sfeclă, voi toţi trebuie să ştiţi gustul sfeclei.
Primul maraton l-am alergat  interesant, după 10 km în mine s-a umflat maestrul sportului şi am zis dă să mă inregistrez la 21 de km, pe urmă am aflat că există o distanţă şi mai lungă 42, şi m-am găndit că asta de 4 ori câte 10. Şi dimineaţa când trebuia să plec la maraton am aruncat moneda mi-a picat să alerg 42. A fost cel mai neortodoxe 42 de km, presărate cu transpiraţie, lacrimi.

-Tu ai alergat prin câmpii, viile din Republică Moldova şi apoi prin munţii Carpaţi, poalele Everestului şi lista poate continua, care a fost cursa care te-a marcat cel mai mult şi ţi-a modelat nu doar corpul, dar şi caracterul?
4.09-4.51
- Foarte mult m-a marcat ultrailul din MontBlanc, o competiţie pe la poalele muntelui Mont Blanc, au fost 180 de km, eu le-am salut în 38 de ore. Atunci au fost 2 nopţi în alergare continuă şi atunci a fost o luptă foarte
acerbă, atunci mi s-a dedublat conştiinţa, atunci m-am văzut dintr-o parte
şi l-au moment dat mi-au secat puterile şi eu am zis uite. fiecare pas o să fie un leu, şi eu am zis încă un leu, încă 10. Eu alergam şi îmi dădeam seama că eu cunosc locurile astia, eu nu aveam de unde să le cunosc şi ,mi-am dat seama că e u tot asta visez, şi că eu sunt leşinat undeva pe munte ş eu trebuie conştiinşa să mi-o alung undeva în corp, eu nu ştiam cum se face asta, şi ziceam du-te, du-te că el o să îngheţe. Pe  mine când mă întreabă, măi, nebune-le, tu de ce alegi pe munte câte 180 de km, eu le zic, eu mi-am găsit chinul perfect...

-Asta urma să te te întreb, tu eşti un alergător fericit sau deja eşti o victimă a pasiunii?

-Eu sunt un alergător fericit, eu sunt un dependent de alergare. În anii când se putea pleca la competiţii, eu întotdeauna îmi alegeam competiţiile  care eram sigur că nu o să ajung la finiş, şi uite satisfacţia că am ajuns la finiş pe mine mă ajuta în misunile imposibile şi în afaceri şi în viaţa de zi cu zi.

-Când alergatul îţi face mai mult rău decât bine şi când trebuie să te opreşti? -Alergatul face mai mult rău decât bine când tu alergi distanţe străine. Tu ai făcut 5 km şi tu vezi o poză cu Iulian Bercu unde el o acumulat 36 de like-uri şi tu spui, vreau şi eu, şi te aventurezi să alergi 42 de km ne având pregătiri, îţi omori picioarele, dorinţa de alergare.
-Ceea ce pentru majoritatea oamenilor înseamnă viaţă normală, pentru tine e plictiseala totală, de ce?

-Ştii, există o doză de adrenlină, şi odată ce ai ridicat-o până la un anumit nivel, tu încerci la fiecare următoare competiţie să obţii ceva mai mult.
-Dar nu-i cam riscant asta?-Îi riscant dacă tu continui, dacă  nu-ţi dversifici plăcerile, pentru că tu poţi să alergi o sută, 200, 250 şi la 350 rămâi acolo pe munte. Ştiind ce ştii acum, ce ai face mai diferit în viaţă sau altfel? -Unul din regret e că viaţa pe care am trăit-o până acum a fost haotică, eu am deschis şi site-uri de ştiri, eu am deschis şi agenţie de turism şi asociaţie de alergare Posibil că la un moment dat eu trebuia să alerg o singură linie şi să merg pe ea, încercând să o dezvolt şi să o transform într-o afacere mai complexă. Şi acum să stau pe malul mării cu un trabuc şi cu un vivien în mână. În ultimul an când au fost îngheţate toate competiţiile, eu m-am reprofilat în dezvoltarea proiectului Redescoperă Moldova. Pentru mine era o şagă, dar câteva pensiuni  după ce noi am făcut reportaje, postări cu ei, au fost bronate toate weekendurile  din mai până în octombrie. Şi eu văd real că prostiile mele, care eu le fac schimbă viaţa oamenilor spre bine.

-Iulian, tu  eşti prezentat în mai multe interviuri, drept jurnalist, specialist în PR,  până la urmă ce studii ai?

-Eu sunt contabil, programist. Şi am învăţat la Colegiul de Informatică, am
început să învăţ la o universitate, primii ani cu chiu cu vai i-am mai tras, apoi am încetat să merg le lecţii şi mă ocupam cu tot felul de afaceri, proiecte, posibil că eu sunt undeva încă pe o bancă la universitate.

-Crezi că studiile la o Universitate te-ar fi ajutat mai mult în viaţă?

-Eu nu am avut momente în viaţă ca ceva să nu meargă pentru că eu nu am diplomă.

-Spuneai într-un interviu că educaţia pe care ai primit-o de la tatăl tău a fost  aşa mai dură,  când ai zis că te-a educat cu biciul,  a fost metaforic sau la propriu?

-A fost  un bici psihologic şi nu din cauza că sunt eu fiul lui, tatăl meu a fost redactor la prima agenţie, BASA PRES şi el era foarte şi foarte exigent
el îi un fel de perfecţionist în mass-media. Eu făceam primii paşi în ziaristică şi eram un pic toromac, nu ştiam unde să pui virgulile, mă trimitea la vreun subiect şi eu uitam să scriu numele. Şi tatăl meu nu putea ,uite al meu face aşa prostologii. Şi el avea în spatele lui şi Rulan Grabari, Andrei Cibotaru mulţi mari ziarişti  au făcut şcoala economică al lui Vlad Bercu, scoala Basa Press.
-Copiii tăi după ce  principiu  îi educi?
-Eu mă tem că eu sunt prea tolerant în educaţia copiilor mei şi eu mă tem că asta nu este doar caracteristic mie, este caracterstic unei întregi generaţii care a crescut în perioada sovietică şi post sovietică.  Din cauza ca e majoritatea jucăriilor eu mi lie făceam din plastilină, chibrituri, hartiuti de la pasta de dinţi, bucăţele de mătură făceam avioane. Şi eu la un moment dat am început să compensez acest lucru prin cadouri şi câmd am văzut câteva cadouri nedespachetate, eu mi-am dat seama că eu devalorizez copilăria lui, din ambudenţa asta de cadouri.

-Iulian, tu eşti la a 3-a căsnicie,  crezi că problema este în incompatibilitatea de caractere sau iubeşti prea mult femeile şi una ar fi prea puţin pentru tine?

-Ştii cum, orice aş răspunde la întrebarea asta o să fie împotriva mea. Eu cred că eu sunt problema, nu ştiu. Eu foarte  mult vreau ca asta să se termine şi tema asta să numai apară, şi acuma sunt toate premizele .

-Cât de egoist eşti pe o scară de la 1 la 10? -Reeşind din ultima ta întrebare, eu tare tem că e undeva la 8. -Şi eu de multe ori când mă gândesc, că toţi îmi bat din palme şi spun băi, tu atâta de implici, tu faci atâta pu societate, proiecte,  ambasador în 17 mii de locuri, sunt în căutare de fonduri, eu tare mă tem că toate acţiunile astia, toată implicarea, să nu fie o urmare a egoisumului. Complexe să atrag atenţia asupra mea.

-Crezi în Dumnezeu?
-Nu ştiu ce să spun, adică eu mă tem că nu. Eu am fost la una din bisericile de alternativă 3 ani. Ştii când cineva e întrebat dacă crede în Dumnezeu, deodată se uită înăuntru, da, nu, ce o să spună lumea dacă o să spun nu, dar atunci când cineva din aproapiaţi e ăn spital sau când stai în avio şi avionul ba cade, ba urcă sau când se termină oxigneul undeva pe munte, atunci începi să te rogi. Cu mine s-o întâmplat cazuri când eu aşa spu, plin de iconiţe şi cruciuliţe şi ţin posturi, dar au fost momente dificile în viaţă când eu spuneam, Doamne ajută-mă, iaca după astia mie precis mie îmi cresc aripi şi eu devin alb şi curat la suflet. Desigur, după ce trecea primejdia.- Păi aşa nu-i corect, or crezi, or nu crezi. -Ştiu, ştiu.-Aşa sunt eu egoist.

-Ai foarte multe tatuaje, despre ce vorbesc ele?
-Tatuajele sunt medaliile pe care eu le port cu mine -În ultimii 4, 6 ani eu am fost la vreo 60 de competiţii. Şi acolo toţi dau medalii, ei toţi sunt marketologi şi oricut de târziu nu ai ajunge ţie o să-ţi dea o medalie, mai frumoasă, mai urâtăm eu nu pot ca Brejnev să le port pe toate, din cauza asta competiţiile foarte grele pe care le treceam, care mai mai să le abandonez sau chiar le-am abandonat eu îmi lăsam ca să memorizez.