În cadrul unui proces civil intentat de către creditorul V.G. împotriva reclamantei, Judecătoria Râşcani, prin încheierea din 27 martie 2015, a dispus încasarea în beneficiul creditorului a sumei împrumutate, inclusiv a dobânzii aferente şi a taxelor judiciare. Din moment ce încheierea respectivă nu a fost contestată de către reclamantă, ea a devenit definitivă, scrie Bizlaw.md.

Între timp, în data de 4 februarie 2015, soţia lui V.G. a depus o plângere penală împotriva reclamantei, invocând că aceasta din urmă nu a întreprins niciodată măsuri pentru a întoarce suma împrumutată de la V.G., continuând să îi evite şi să semneze recipise cu promisiunea de întoarcere a datoriei.

O urmărire penală a fost iniţiată în acest sens, pentru escrocherie în proporţii mari. Ulterior, reclamanta a fost citată pentru a se prezenta la procuror. Din moment ce ea nu s-a conformat, procurorul a dispus aducerea ei forţată. Deoarece nu a fost posibilă stabilirea locului aflării reclamantei, procurorul a solicitat unui judecător de instrucţie să dispună arestarea preventivă a reclamantei, invocând că ea evită organele de urmărire penală şi refuzăp să coopereze cu autorităţile.

Demersul procurorului a fost admis de către judecătorul de instrucţie, care a considerat că exista o bănuială rezonabilă că reclamanta comisese o infracţiune şi că ea se eschiva de la organul de urmărire penală. Recursul depus de către reclamantă, prin intermediul apărătorului său, a fost respins de către Curtea de Apel Chişinău.

În mai 2015 reclamanta a fost plasată în arest. Pe parcursul detenţiei sale, ea a depus cereri habeas corpus, invocând că problema abordată în prezenta cauză avea un caracter pur civil şi nu putea fi tratată ca o infracţiune. Cu toate acestea, cererile sale au fost respinse, iar demersurile procurorului cu privire la prelungirea arestului admise, deşi de fiecare dată erau invocate argumente identice cu cele incluse în demersul iniţial.

În zilele de 5 şi 9 iunie 2015 reclamanta a fost audiată pentru prima dată de către procuror. În final, ea a fost eliberată din arest în 23 iunie 2015.

Prin sentinţa Judecătoriei Râşcani din 25 mai 2016, reclamanta a fost condamnată la 9 ani de închisoare pentru comiterea infracţiunii de escrocherie.

Ulterior, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul reclamantei. În ianuarie 2018 Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia instanţei de apel şi a expediat cauza la rejudecare, invocând, inter alia, prevederile Articolului 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţie. De asemenea, instanţa de recurs a susţinut că instanţa de apel nu oferise motive suficiente pentru a stabili că reclamanta a avut intenţia să comită escrocherie. Procesul penal este deocamdată pendinte.

În faţa Curţii, reclamanta a pretins încălcarea drepturilor sale garantate de Articolul 5 §§ 1 şi 3 din Convenţie, susţinând, în particular, că disputa a fost de natură civilă şi că, prin urmare, a fost plasată în arest în absenţa unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis o infracţiune. De asemenea, ea a pretins că fusese privată de libertate din motivul incapacităţii sale de a îndeplini o obligaţie contractuală, astfel, încălcându-i-se drepturile garantate de Articolul 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.

Guvernul a susţinut că în dosarul naţional existau probe care demonstrau bănuiala rezonabilă că reclamanta comisese infracţiunea de care era acuzată, precum mărturiile depuse de către V.G. şi soţia sa în faţa procurorului şi examinarea grafoscopică a semnăturii reclamantei în cadrul procesului civil.

Cu referire la motivele plasării reclamantei în arest preventiv, Guvernul a susţinut că eschivarea sa de la organul de urmărire penală a constituit un motiv relevant şi suficient în acest scop. Guvernul a mai susţinut că Articolul 1 din Protocolul nr. 4 la Convenţie nu se aplica circumstanţelor prezentei cauze, deoarece reclamanta fusese condamnată pentru comiterea escrocheriei. Totuşi, dacă reclamanta ar fi achitată în cele din urmă, ea ar putea solicita despăgubiri pentru detenţia sa.

Curtea a notat că atât instanţa de fond, cât şi cea de recurs au acceptat demersurile procurorului de plasare a reclamantei în arest preventiv şi de prelungire a măsurii respective. Totuşi, Curtea a considerat că instanţelor naţionale nu li s-au prezentat probe care ar fi sugerat că reclamanta nu intenţiona să întoarcă sumele împrumutate. De asemenea, instanţele naţionale nu au verificat valoarea activelor reclamantei la momentul împrumutului, nu au stabilit motivul împrumutului şi nu au examinat dacă banii împrumutaţi fuseseră utilizaţi în scopul invocat.

Totodată, instanţele naţionale nu şi-au manifestat interesul de a stabili dacă presupusele victime au încercat să recupereze creanţa pe cale civilă sau dacă acestea au solicitat executarea hotărârii din 27 martie 2015. În privinţa prelungirii arestului preventiv, Curtea a notat că instanţele naţionale nu au stabilit dacă procurorul a verificat declaraţiile victimelor, acceptând părerea subiectivă a acestora, şi nu s-au întrebat de ce procurorul audiase reclamanta abia după trei săptămâni de detenţie.

Prin urmare, Curtea a declarat că materialele prezentate de către organul de urmărire penală şi susţinute de către instanţele naţionale pentru a dispune şi, ulterior, a prelungi arestarea preventivă a reclamantei nu au fost suficiente pentru a demonstra că reclamanta ar fi comis infracţiunea imputată. Respectiv, Curtea a concluzionat că detenţia reclamantei între 14 mai şi 23 iunie 2015 nu s-a bazat pe o suspiciune rezonabilă că ar fi comis o infracţiune şi, prin urmare, a constatat o încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenţie.

Curtea a acordat reclamantei 7.500 de euro pentru prejudiciul moral şi 2.000 de euro pentru costuri şi cheltuieli.