Principalele probleme ale basarabenilor erau legate de traiul greu, problema agrară, analfabetismul, lipsa autonomiei culturale şi riscul de a intra în foamete. În Basarabia anului 1917, se bat două curente: cel socialist, care vedea ţara ca un teritoriu în cadrul Rusiei şi curentul unionist, care îşi lega viitorul doar de patria mamă, România.

Revoluţia din februarie a dat un imbold spre o renaştere naţională, iar în sânul clasei politice de la acea vreme au loc regrupări de forţe în funcţie de necesităţi. În această perioadă, autonomia politică faţă de Rusia sau unirea cu România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama şi mentalitatea filo-rusă. După Congresul Popoarelor din Rusia desfăşurat în toamana anului 1917 la Kiev, la Chişinău se va desfăşura Congresul militarilor Moldoveni care va da naştere Sfatului Ţării.

Curentul unionist avea să apară atât în sânul Partidului Naţional Moldovenesc, cât şi în sânul Sfatului Ţării, nu doar prin dorinţa liderilor pro-români, dar şi prin concursul elitelor din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din Transilvania, şi Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară.

Sfatul Ţării a fost un produs al autodeterminării locale, combinat cu un ideal strămoşesc de reunificare a poporului român. Clasa politică basarabeană din acea vreme a trebuit să însuşească foarte rapid lecţiile democraţiei şi a luptei pentru idealurile pentru care militau. Maturitatea politică de care au dat dovadă politicienii basarabeni a putut realiza idealul Unirii.