Romania La Zi

Istoricul Bogdan Bucur: Festivalul George Enescu este singurul produs cultural glocal din patrimoniul imaterial naţional. Poate deveni portdrapelul şi brandul de ţară

post-img

Festivalul George Enescu este, indiscutabil, nava-amiral a flotei culturale române. Ediţia din 2021, care a cuprins cel mai complex program muzical din întreaga istorie a evenimentului, reiterează iluzia sau certitudinea că România aparţine spaţiului civilizaţional occidental şi că este pregătită să crească miza imaginii României în lumea civilizată şi a brandului de ţară. Festivalul Enescu reprezintă în momentul actual cea mai puternică ofertă culturală urbană a României, în plan internaţional, şi poate deveni epicentrul unei strategii naţionale, spune istoricul şi profesorul universitar Bogdan Bucur.

Este o uriaşă oportunitate pentru a redefini în mod coerent un brand de ţară, axat pe ceea ce oferă valoros România, şi mai ales Bucureştiul, în domeniul artei şi culturii urbane. Festivalul Enescu este o ofertă ajunsă la maturitate deplină, consacrată internaţional, însă ceea ce îi lipseşte este demersul concertat al autorităţilor centrale şi locale de a o “îmbrăca” şi promova într-o formă coerentă, spune Bogdan Bucur într-un interviu pentru GÂNDUL.

Este, în acelaşi timp, prima construcţie culturală de echipă şi instituţională românească performantă în mod non-individual care a devenit remarcabilă la nivel internaţional. Toate celelalte branduri culturale ale României au fost individualităţi şi au devenit consacrate internaţional din străinătate: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Sergiu Celibidache, George Enescu).  Festivalul Enescu a devenit consacrat internaţional de acasă. Iar un brand de ţară trebuie să aibă, cumulativ, notorietate internaţională, să transceandă regimurile politice, epocile istorice şi personalităţile individuale, mai spune Dan Bucur.

Doar Festivalul George Enescu întruneşte aceste condiţii.

”Festivalul George Enescu este cel mai redutabil atlet pe care îl avem în echipa de gimnastică culturală a României”

„În jurul Festivalului George Enescu, se poate edifica noua şi prima civilizaţie (urbană) românească. Sintagma civilizaţie urbană ar putea părea pleonastică, dar suntem nevoiţi să folosim această licenţă lingvistică pentru a o diferenţia de precedenta, care a fost bazată pe tradiţie şi eminamente rurală.

Reminiscenţele acestui trecut rural sunt observabile puternic până în prezent. Vă dau două exemple simple, dintr-o serie lungă: gândiţi-vă că şi astăzi, în Capitală, cea mai vizitată instituţie muzeală este Muzeul Satului din Herăstrău, iar nu colecţia de artă românească din Muzeul Naţional de Artă de pe Calea Victoriei. În continuare, cele mai populare feluri de mâncare, pentru mulţi români care lucrează şi domiciliază în mediul urban, sunt cele de origine ţărănească, precum mămăliguţa cu brânză.

De aceea, Festivalul George Enescu este cel mai redutabil atlet pe care îl avem în echipa de gimnastică culturală a României. Şi, în aceeaşi măsură, cel mai bun brand de ţară”, spune istoricul şi profesorul universitar Bogdan Bucur.

Bogdan Bucur, istoric şi profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice (SNSPA)

Într-un interviu cu muzicianul argentinian Ramiro Arista, dirijor invitat principal al Filarmonicii Naţionale din Lvov, Ucraina, Bogdan Bucur a discutat despre modul în care este perceput la nivel internaţional Festivalul George Enescu, în rândul elitei muzicienilor lumii, dar şi de către melomanii cei mai rafinaţi din întreaga lume.

În cursul discuţiei, Arista a vorbit despre „reţeta” promovării brandului de ţară prin intermediul educaţiei în domeniul muzicii clasice, un precedent creat de Venezuela şi derulat pe parcursul a 40 de ani, care a propulsat micul stat sud-american în rândul ţărilor cunoscute pentru muzicienii de excepţie, aflaţi pe lista scurtă a excelenţei muzicale globale, cum ar fi dirijorul Gustavo Dudamel, directorul muzical al Orchestrei Simfonice Simon Bolivar şi al Filarmonicii din Los Angeles, născut în Venezuela.

Muzicianul argentinian Ramiro Arista, dirijor invitat principal al Filarmonicii Naţionale din Lvov, Ucraina

Ramiro Arista a colaborat deja cu 70 de orchestre în 15 ţări de pe trei continente, iar perspectiva pe care o exprimă reflectă această vastă experienţă în lumea muzicală din jurul celor mai prestigioase scene internaţionale. Născut la Buenos Aires, Arista a studiat cu profesorul Dumitru Goia, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, datorită unei burse acordate de Guvernul României. Cariera lui internaţională a fost îmbogăţită de un stagiu motivant la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, la invitaţia lui Valery Gergiev.

 

Dirijorul Ramiro Arista: Din punct de vedere al calităţii muzicale, Festivalul Enescu este comparabil cu cele mai reputate festivaluri din lume

Iată ce spune dirijorul Ramiro Arista despre rezonanţa internaţională a Festivalului George Enescu:

„Din punct de vedere al calităţii muzicale, Festivalul Enescu este comparabil cu cele mai reputate festivaluri din lume. Dar din punctul de vedere al percepţiei internaţionale, el încă este văzut ca fiind încă în liga a doua. În prima ligă sunt Festivalul de la SalzburgFestivalul de la Lucerne, Festivalul BBC Proms organizat anual în Royal Albert Hall din centrul Londrei şi aşa mai departe. Aceasta pentru că toată lumea muzicală ştie despre aceste festivaluri, care au o tradiţie de zeci de ani, sunt promovate în reviste de specialitate şi atrag melomani din toate colţurile lumii.

Repet: motivul pentru care Festivalul Enescu este perceput ca fiind în a doua ligă nu are legătură cu faptul că nu ar aduce muzică de aceeaşi calitate cu cele din prima ligă, în niciun caz, ci pur şi simplu cu faptul că trebuie să avem răbdare şi să promovăm festivalul astfel încât să atragem din ce în ce mai mulţi turişti melomani de pe toate continentele.

Aceasta cu atât mai mult cu cât alte ţări balcanice nu au un festival de asemenea calibru. Însă aici, dacă organizatorii şi, desigur, finanţatorii decid că vor să iasă mai puternic pe partea internaţională, trebuie să facă demersuri explicite în acest sens către promovarea peste hotare. Dar aceasta este o decizie care ar trebui să fie asumată unanim de autorităţile publice şi locale, de organizatorii festivalului, de lumea muzicală din România şi desigur de melomanii români. Pentru că este nevoie de un efort în echipă pentru a aduce Festivalul Enescu, în percepţia internaţională, în Liga 1 a festivalurilor de muzică clasice. În interiorul graniţelor şi din punctul de vedere al calităţii muzicii eu cred că s-a atins deja un maximum posibil de excelenţă”.

”Festivalul Enescu poate deveni portdrapelul şi brandul de ţară”

Bogdan Bucur a discutat cu Ramiro Arista despre modul în care Festivalul Enescu poate urca în prima linie a muzicii clasice internaţionale şi, astfel, să ridice imaginea României în percepţia elitelor lumii. În interviul acordat pentru GÂNDUL, istoricul şi profesorul universitar Bogdan Bucur fundamentează teoretic şi descrie paşii care ar putea fi făcuţi, din punct de vedere practic, pentru a transpune în realitate ideea care ar putea revoluţiona modul în care este percepută România în lume şi construcţia în sine a brandului de ţară.

Festivalul George Enescu pune România pe harta culturală a Europei contemporane. Este o construcţie derulată pe parcursul a zeci de ani şi cred că putem considera că este deja un capitol important al istoriei contemporane. Care este miza acestui festival, din perspectiva istoricului?

Încerc să-mi adun gândurile şi să vă împărtăşesc câteva impresii despre ediţia din 2021 a Festivalului Internaţional de Muzică Clasică George Enescu, care s-a terminat de curând. Între 28 august şi 26 septembrie 2021, în Bucureşti, s-a desfăşurat, cea de-a XXV-a ediţie a celui mai prestigios, pe plan internaţional, eveniment cultural românesc. A fost o ediţie aniversară întrucât s-au celebrat 140 de ani de la naşterea compozitorului George Enescu. Din acest motiv, repertoriul pe care marile orchestre ale lumii l-au prezentat în faţa auditoriului din capitala României, a inclus cel mai mare număr de lucrări enesciene (aproape 40). Aşadar, ediţia din 2021 a cuprins cel mai complex program muzical, din întreaga istorie a evenimentului, în ceea ce priveşte numărul de lucrări ale compozitorului român, interpretate de marile orchestre – din Londra, Paris, Berlin, Viena, Roma, Amsterdam, Zagreb, Chişinău, Lausanne, Milano, Atena, Basel, München, Rotterdam, Bremen, Zürich, Budapesta, Dijon – invitate la Bucureşti. A fost un minunat omagiu adus lui George Enescu de către muzicieni veniţi efectiv din toată lumea. Mă întreb ce alt eveniment – din sfera cultă – mai are România cu o asemenea acoperire şi recunoaştere mondială? Niciunul comparabil, în mod evident.

„Festivalul George Enescu reprezintă, indiscutabil, paşaportul european al României”

Festivalul George Enescu întreţine iluzia sau certitudinea că România aparţine spaţiului civilizaţional occidental. Exceptând faptul că Bucureştiul nu are, încă, o sală de concerte adecvată, nici măcar după 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, altfel, participând la Festivalul Enescu, am avut sentimentul reconfortant că mă găsesc în orice altă mare capitală europeană.

Dar trebuie să recunosc că am trăit un sentiment de satisfacţie cinică ascultând primele două strofe din Imnul Regal al României, cu care se sfârşeşte Poema Română de Enescu, interpretate, la această ediţie din 2021, de Orchestra Naţională a Franţei, exact la Sala Palatului, unde era aclamat, pe vremuri, Ceauşescu, la congresele partidului. Mie mi-a plăcut această senzaţie contradictorie. Şi dacă mă gândesc mai bine, această aparentă absurditate românească – între destinaţia (politică) iniţială a Sălii Palatului şi utilizarea ei actuală (culturală) – cred că este benefică noilor generaţii. Este o demonstraţie vie că lucrurile pot reveni, cumva, la normal. Şi cred că putem privi cu o doză de optimism viitorul.

În acest context, este oportun să ne aducem aminte că Festivalul George Enescu se desfăşoară încă din perioada comunistă. Prima ediţie a avut loc în 1958, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej. Comuniştii au iniţiat acest demers dintr-o raţiune de pură propagandă culturală. Între timp, George Enescu murise, în 1955, la Paris. Era un mare nume al culturii române, recunoscut ca atare în străinătate, mai ales în Franţa.

Evident, regimul Gheorghiu-Dej, regimul stalinist din România, era într-un con internaţional de umbră (binemeritat, de altfel) şi comuniştii şi-au dorit să iasă în lumea mare cu ceva. Acest ceva s-a numit Festivalul George Enescu. A fost bine făcut de la bun început, a beneficiat de o participare extraordinară, am văzut chiar şi afişele reuşite din acea perioadă care au fost retipărite cu ocazia ediţiilor postdecembriste.

Paradoxal, datorăm stalinismului românesc, întruchipat de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, înfiinţarea festivalului.

Aşadar iată că Festivalul George Enescu ne poate oferi posibilitatea de a privi cu mai puţină încrâncenare o parte din istoria noastră, chiar dacă este nefericită – mă refer la perioada stalinistă, să fie foarte clar. Şi iată că datorăm stalinismului românesc pur şi dur, întruchipat de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, înfiinţarea festivalului. Este foarte interesant de observat cât de complicată poate fi istoria uneori.

Comuniştii nu au întors mereu spatele culturii, aşa cum percepem acum. Paradoxal, datorăm celei mai negre perioade din istoria României naşterea Festivalului George Enescu. Adevărat, nu dintr-o pasiune extraordinară pentru muzica lui Enescu, ci doar din conştientizarea necesităţii de propagandă culturală. În orice caz, la acel moment a fost o conştientizare mai puternică decât cea pe care au avut-o multe dintre guvernele postdecembriste, ca să fim corecţi.

Era un festival deschis către participarea internaţională? Cum a fost posibil în cea mai „închisă” perioadă din istoria României?

Festivalul George Enescu a fost dintotdeauna un festival cu participare internaţională masivă, la cel mai înalt nivel de competenţă muzicală, cum este şi astăzi. Regăsim printre invitaţii de atunci pe Lordul Menuhin alături de alte somităţi muzicale ale momentului. Cele mai prestigioase orchestre ale lumii au fost invitate pe scenă încă de la primele ediţii. Vorbim, cu adevărat, despre un fenomen istoric. E adevărat că în anii 80 au existat unele sincope, dar niciodată Festivalul Enescu nu a murit şi el a renăscut după Revoluţia din decembrie 89.

De altfel, dirijorul Ramiro Arista mi-a mărturisit că ideea de a face un festival care să poarte numele lui George Enescu este extrem de bună dintru bun început, pentru că este compozitorul cel mai cunoscut în străinătate.

„Aşa cum Festivalul George Enescu este evenimentul cel mai important din sfera muzicii clasice în România, sunt festivaluri internaţionale care se desfăşoară de zeci de ani şi au câştigat reputaţie internaţională prin calitatea filarmonicilor invitate şi a repertoriului. De pildă, dacă în România vine Orchestra Filarmonică din München este pentru că aceasta a fost condusă vreme de decenii de Sergiu Celibidache, lucru care a ridicat nivelul muzical şi a făcut să fie considerată vreme de multe decenii cea mai bună din lume, chiar mai bună decât cea din Berlin. Atunci, în momentul când Filarmonica din München a venit la Bucureşti unde a interpretat două concerte, este normal să ridice nivelul Festivalului George Enescu. Este doar un exemplu, pentru că de-a lungul timpului au venit mai multe orchestre filarmonice şi solişti de prestigiu care au adus notorietate festivalului. Iar în momentul în care pe scena de la Bucureşti vin aceleaşi orchestre şi artişti de mare valoare care sunt invitate şi la alte festivaluri internaţionale de mare ţinută, este firesc ca şi Festivalul George Enescu să intre în liga mare a muzicii clasice. Chiar dacă acestea au bugete mai mari, sau o tradiţie mai extinsă”. – dirijorul Ramiro Arista.

Celebra soprană Angela Gheorghiu, printre marii absenţi de la ediţia din acest an a Festivalului Enescu

Pe de altă parte însă, Ramiro Arista a exprimat câteva nedumeriri legate de marii absenţi de la ediţia din acest an a Festivalului Enescu.

„Eu sunt uimit şi nedumerit că nu am văzut-o la Festivalul Enescu din 2021 pe lista invitaţilor pe celebra soprană Angela Gheorghiu, cotată la nivel internaţional ca fiind din prima ligă a muzicienilor din sfera muzicii clasice.

Uimirea mea este şi mai mare în contextul în care am aflat că ea a lansat o carte cu memoriile sale la Odeon, la 200 de metri de Sala Palatului şi la 300 de metri de Ateneul Român, chiar în perioada festivalului, însă nu a urcat pe scenă. Lansarea acestei cărţi ar fi trebuit să fie un eveniment inclus în Festivalul George Enescu.

A doua nedumerire este că nu am văzut niciun concert cu Corul Madrigal, care este ansamblul cel mai faimos în plan internaţional din România. Pentru că nici orchestra Filarmonicii George Enescu, nici orchestra naţională a Radiodifuziunii, nici Orchestra de Cameră Radio, nici Orchestra din Cluj, din Iaşi Timişoara sau Braşov, cele mai importante din România, nu sunt cunoscute peste graniţă. Singurul cunoscut la nivel internaţional este Corul Madrigal. Nicio orchestră din România nu are un nume internaţional, pentru că oriunde am călătorit, pe toate continentele, melomanii nu au auzit niciodată de aceste orchestre. Asta nu pentru că nu ar interpreta excelent, ci pentru că nu sunt promovate peste hotare. Nu este o critică, ci o constatare a unei realităţi. Care poate fi schimbată, cu o promovare adecvată. Şi în opinia mea nu este vorba doar despre bani, ci despre atitudine. Filarmonica George Enescu, spre exemplu, este foarte bună însă a făcut, in ultimii 20 de ani, prea puţine tururi internaţionale, iar melomanii din afara ţării nu au avut şansa să o asculte în săli de concert de prestigiu”, spune Ramiro Arista.

Care sunt elementele definitorii din punct de vedere identitar pe care le aduce Festivalul George Enescu în atenţia publicului din România şi a publicului internaţional?

Întrucât programul festivalului este cunoscut de toată lumea (interesată), voi discuta mai mult despre semnificaţia publică şi culturală a acestuia. Premisa de la care pornesc este reprezentată de confluenţa formidabilă – pe care o redescopăr de fiecare dată, cu aceeaşi uimire, în muzica lui George Enescu – dintre cultura populară locală şi modernitatea europeană. Mai exact, dintre folclorul tradiţional românesc şi reinterpretarea cultă a acestuia. Cred că muzica lui Enescu este una dintre contribuţiile originale ale României la patrimoniul civilizaţional european. Voi încerca să explic şi să dezvolt această idee.