Mănăstirea de la Răchitoasa este ultima din România care şi-a recăpătat statutul după Marea Secularizare. Este una din cele mai mari mănăstiri din Moldova, iar pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza a fost transformată în sanatoriu pentru leproşi. A fost apoi azil de bătrâni, a trecut printr-un cutremur, iar după ce şi-a recăpătat funcţiunile de mănăstire, cu ajutorul unor finanţări europene, a fost readusă la viaţă, scrie digi24.ro.
La începuturile sale, mănăstirea a fost locuită de călugări greci. Ultimul stareţ grec, auzind de legile lui Cuza, a încărcat argintăria şi alte obiecte de valoare ale mănăstirii şi a încercat să le transporte peste Dunăre. A fost însă oprit, iar despre obiecte nu mai ştie nimeni nimic acum.
„S-a plecat dintr-o stare jalnică la reconstrucţia ei. Până la urmă, încet-încet, s-au rezolvat, dar asta a necesitat multă muncă. Dar totul cu voia lui Dumnezeu. Am venit în 2005 aici, am stat vreo doi ani la o bătrână aici, în sat. Abia în 2007 ne-am mutat în interior. În 2008, am început să alerg după documente, ca să accesăm fondurile europene ce se puteau accesa în acea vreme. Bineînţeles că încă nu aveam proprietatea, lucruri care au necesitat timp. În schimb, încet-încet, toate s-au împreunat şi am ajuns la nivelul în care în anul 2014 am semnat un contract de finanţare pe fonduri europene. Am putut să lucrăm şi să restaurăm, să aducem mănăstirea oarecum la frumuseţea cea dintâi”, povesteşte părintele Eftimie Bolin, stareţul Mănăstirii Răchitoasa.
Mănăstirea care a renăscut din cenuşă
„Deci, când am venit noi aici cam în situaţia aceasta era: zidul până la dunga albă. Proiectul acesta a fost un proiect de amploare. Efectiv Mănăstirea Răchitoasa a renăscut din cenuşă. Clopotniţa nu mai exista în forma la care o vedeţi, am găsit numai fundaţia. La fel şi celelalte clădiri, biserica nu mai era, pictura toată era numai 30 la sută. Clădirea din spate, de lemn, era prăbuşită, iar beciul era săpat în proporţie de 30-40 la sută, adică s-a intervenit absolut la toate obiectivele din complexul monahal”, explică părintele Eftimie Bolin.
„După cum am zis, aproximativ 30-35 la sută s-a păstrat din pictura veche, care nu era în condiţia pe care o vedeţi astăzi, a trebuit şi ea restaurată şi apoi am făcut încadrarea picturii, pentru că unii sfinţi, după cum vedeţi, la unii s-a păstrat capul, o mână sau o parte din corp, şi a fost necesar, pentru ca să primească frumuseţea de altădată, să reîncadrăm pictura veche, care e o pictură deosebită, şi să o împletim ca să ajungem să o vedem în starea care se vede astăzi, pentru bucuria credincioşilor. Pentru că pictura te duce cu gândul la cel care te reprezintă. Trecem mai departe de cele materiale şi ne aduce prinos de recunoştinţă. Sau cerem ceva, ca ei să mijlocească la bunul Dumnezeu pentru mântuirea sufletului”, spune stareţul.
„Eu cred că o mănăstire e ca şi omul. Odată ce se naşte nu mai moare, chiar dacă pleacă din locul ei, chiar dacă noi plecăm de pe acest pământ, suntem veşnici. Sufletul este veşnic, mănăstirea rămâne veşnică, chiar dacă o dărâmă cineva”, conchide părintele.
