La 15 octombrie 1922, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, avea loc ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României întregite.
Principele Ferdinand-Victor-Albert de Hohenzollern, fiul lui Leopold (fratele regelui Carol I), s-a născut la 12/24 august 1865, la Sigmaringen. În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold renunţând la prerogativele de moştenitor al tronului în 1880. La 18 martie 1889, Ferdinand a fost recunoscut ca moştenitor al tronului României, iar la 10 ianuarie 1893 s-a căsătorit cu principesa Maria de Saxa-Coburg-Gotha, notează AGERPRES într-un documentar cu ocazia acestui eveniment.
La 28 septembrie/11 octombrie 1914, Carol I (1839-1914), primul rege al României, înceta din viaţă la Castelul Peleş, după o domnie de 48 de ani. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului primat.
Izbucnirea Primului Război Mondial la 15/28 iulie 1914 şi, apoi, proclamarea neutralităţii României în cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, au fost două evenimente importante extrem de tensionate care au marcat momentul în care principele Ferdinand a devenit rege. După doi ani de neutralitate, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă, a votat la 24 ianuarie/6 februarie 1918, în unanimitate, independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, o etapă importantă pe calea unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, potrivit volumului "Istoria României în date" (Ed. Enciclopedică, 2003). Două luni, mai târziu, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării întrunit la Chişinău a votat, după 106 ani de dominaţie rusă, unirea Basarabiei cu România, cu majoritate de voturi. Al doilea mare moment din procesul de reîntregire a statului român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul General al Bucovinei a adoptat în unanimitate, la Cernăuţi, moţiunea privind "Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României".
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria, în care au fost aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 de reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale, reprezentanţi ai românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, potrivit volumului "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007). Cei 1.228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia şi au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, a înmânat declaraţia de la Alba Iulia regelui Ferdinand I. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancţionare a unirii, totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei.
