Pompierii români sunt sărbătoriţi din 1953, ca urmare a faptelor de patriotism şi devotament de care au dat dovadă în 1848, atunci când au apărat Revoluţia paşoptistă împotriva intervenţiei otomane, în bătălia din Dealul Spirii.
În 1848, la intrarea în capitală, trupele otomane au măcelărit civilii şi au arestat o parte din conducătorii Revoluţiei paşoptiste. Aceste fapte i-au indignat pe pompieri, dar şi pe alţi soldaţi din unităţile militare, care nesocotind ordinele date de locotenenţa domnească, s-au pus în mişcare împotriva numeroasei armate turceşti.
Roata de pompieri a Bucureştiului, devenită un sprijin al revoluţiei, a participat activ la apărarea ei, părăsind cazarma de la Agie, sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu. Deşi depăşiţi numeric, românii au asaltat la baionetă oastea turcă, capturând o parte din tunuri, pe care le-au întors împotriva duşmanului.
Pompierii au dat atunci dovadă de curaj şi pricepere în rezolvarea situaţiilor de luptă, capacitate de rezistenţă şi spirit de sacrificiu în inegala confruntare.
Mai mult de jumătate din compania de pompieri a căzut în lupta din Dealul Spirii – 47 de soldaţi şi doi ofiţeri. Peste 100 de persoane au fost rănite.
Cei rămaşi în viaţă s-au retras în tabăra de la Râureni, apoi au trecut munţii şi s-au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu.
Încleştarea din Dealul Spirii a devenit simbol al luptei pentru libertate şi independenţă naţională a poporului român, iar veteranilor li s-a acordat prima decoraţie militară “Pro Virtute Militari”, înfiinţată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În timpul domniei sale, primul ofiţer român a fost trimis la perfecţionare în străinătate, la Paris.
În memoria acestor curajoşi luptători, a fost inaugurat, în 1901, Monumentul pompierilor eroi, realizat din bronz de sculptorul Wladimir C. Hegel. Ca urmare a construirii Casei Poporului (Palatul Parlamentului), a fost dezafectat în 1984 şi mai târziu mutat la intersecţia Căii 13 Septembrie cu str. Izvor şi redezvelit pe 13 Septembrie 1990 în faţa Hotelului Marriott.
Este înscris în lista monumentelor istorice sub denumirea Monumentul pompierilor din Dealul Spirii.
Dar pompierii s-au remarcat şi în timpul Razboiului de Independenţă, contribuind la recâştigarea suveranităţii României, în momentele grele ale făuririi Statului naţional unitar român de la 1 Decembrie 1918 şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când au intervenit eroic pentru stingerea incendiilor declanşate de bombardamentele inamice.
Nenumărate au fost şi confruntările cu flăcările devastatoare, chiar şi pe timp de pace.
Istoria Bucureştiului a consemnat, de-a lungul anilor, o serie de incendii care au lovit necruţător capitala.
Pe 9 septembrie 1804, Curtea Domnească şi o parte a oraşului au fost grav afectate, iar pompierii au luptat cu flăcările care riscau să transforme tot oraşul în cenuşă.
În 1813, pe vremea lui Vodă Caragea, Curtea Domnească aflată în Dealul Spirii a fost, din nou, distrusă de flăcări.
Contele Auguste de Lagarde, aflat în trecere prin Bucureşti, scria:
„...alergai la fereastră şi văzui chiar în faţa mea palatul principelui Valahiei cu totul în foc...Pompierii acoperiţi cu un fel de coif şi cu o îmbrăcăminte romană se urcară pe acoperişurile aprinse...”.
Dar cel mai devastator incendiu a fost cel cunoscut ca „Focul cel Mare” izbucnit pe 23 martie 1847, în ziua de Paşti.
Istoricii spun că băieţelul cluceresei Zinca Drăgănescu ar fi tras cu pistolul spre podul plin de fân al şopronului şi astfel flăcările ar fi cuprins nu doar clădirea, ci şi o treime din oraş, distrugând 2000 de clădiri şi omorând 15 persoane, dintre care şi un pompier.
„...sub ochii îngroziţi ai localnicilor refugiaţi pe Dealul Mitropoliei, se desfăşura spectacolul înspăimântător al Bucureştilor în flăcări. Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor. Pe uliţe, oamenii alergau înspăimântaţi, răsunau comenzile militare şi vaietele deznădăjduiţilor”, scria Anton Pann.
Dar focul tot nu a cruţat Bucureştiul.
Pe 4 ianuarie 1882, circul Krembser a fost mistuit de flăcări şi, odată cu el, 33 dintre cei mai frumoşi cai. Însuşi Regele Carol I s-a dus la locul tragediei.
Nu au scăpat nici instituţiile de învăţământ.
În martie 1884, aripa dreaptă a universităţii bucureştene a fost cuprinsă de flăcările care au transformat în scrum valoroasa colecţie botanică a doctorului Dimitrie Brândză şi o parte din exponatele Muzeului de Antichităţi şi ale Şcolii de Belle-Arte. Atunci a fost salvată Cloşca cu puii de aur. Se spune că pompierii au învelit fiecare piesă cu propriile vestoane şi le-au evacuat în siguranţă.
Pe 8 decembrie 1926 a luat foc acoperişul Palatului Regal, lemnul grinzilor favorizând extindererea cu repeziciune a flăcărilor, la sala tronului, sala de ceremonie şi sufragerie. După 12 ore de intervenţii, pompierii de la posturile Central, Cometa, Foişor şi Radu Vodă au reuşit să stingă flăcările, produse se pare de un scurtcircuit.
Pe 22 decembrie 1937, a luat foc Teatrul Cărăbuş din Bucureşti, în timpul unui spectacol. În sală se aflau 1500 de spectatori, veniţi să-l aplaude pe Constantin Tănase. Incendiul, izbucnit sub scenă, a cuprins cu repeziciune decorurile, tavanul, Teatrul Vesel. Atunci au murit două garderobiere. Incendiul a fost stins abia a doua zi.
