Principala provocare a anului a fost, în opinia lui Alexandru Flenchea, autoizolarea regiunii transnistrene şi obstrucţionarea libertăţii de circulaţie peste Nistru, lucru care a afectat direct sute de mii de oameni. „Dacă aş încerca să văd partea plină a paharului în această involuţie dramatică, aş zice că, probabil, pentru prima dată după 1992, nu este un om care să nu fi realizat că soluţionarea conflictului transnistrean nu mai poate fi amânată. Nu poate fi pusă problema deoparte până la „momentul oportun”. O problemă nerezolvată nu se consumă de la sine, ea declanşează o reacţie în lanţ care, în final, ne afectează pe toţi şi pe fiecare în parte”, a spus Alexandru Flenchea, pentru IPN.

Fostul vicepremier pentru reintegrare crede că, doar în momentul în care se va aduna o masă critică de oameni, care vor înţelege că situaţia conflictului nesoluţionat are şi costuri economice uriaşe pentru ţară, liderii politici vor fi nevoiţi să răspundă aşteptărilor alegătorilor ca ţara să fie reîntregită, oamenii să se simtă în siguranţă şi drepturile lor să fie protejate oriunde s-ar afla – la Chişinău sau la Tiraspol.

Un elemente bun la capitolul reintegrare, după Alexandru Flenchea, este conştientizarea riscurilor legate de existenţa unui conflict nesoluţionat, de către oamenii de rând şi politicieni. Altul – este faptul că în 2020 nu s-a împuşcat în zonă. „Vreau să cred că în 2021 vom genera mai multe noutăţi bune aşteptate de oameni”, a remarcat acesta.

Fostul vicepremier spune că, în anul curent, au fost destul de multe provocări, cu care s-au confruntat autorităţile. În primul rând, pandemia, care a dat peste cap toate planurile de lucru şi a dus la stoparea liberei circulaţii în interiorul ţării. Apoi – schimbarea a trei negociatori din partea Chişinăului pe parcursul unui singur an, fapt care a generat erodarea autorităţii şi credibilităţii Guvernului în procesul de negocieri. Tot la capitolul provocări, Alexandru Flenchea punctează şi creşterea volumului de contrabandă, şi alegerile, problema votului oamenilor din stânga Nistrului, „care ne-a arătat clar că este nevoie de muncit nu doar în raport cu Tiraspolul, dar şi cu cetăţenii din dreapta Nistrului pentru a aminti la ce foloseşte reintegrarea ţării şi ce înseamnă aceasta de fapt”. O altă carenţă este lipsa unei viziuni asupra reglementarii diferendului şi stagnare în negocieri.