Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Cernica şi Nartea v. Republica Moldova. Potrivit circumstanţelor cauzei, reclamanţii au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive care obligau o întreprindere de stat să achite 1.720 de euro lui Cernica şi 3.145 de euro pentru Nartea cu titlu de datorii. Având în vedere faptul că aceste hotărâri au rămas neexecutate pentru o perioadă cuprinsă între zece şi cincisprezece ani din cauza insolvenţei întreprinderii debitoare, reclamanţii au depus acţiuni în instanţă, solicitând repararea prejudiciului pentru depăşirea termenului rezonabil de executare a hotărârilor definitive pronunţate în favoarea lor.
În cazul primului reclamant, instanţele naţionale au admis acţiunea în baza Legii nr.87/2011, au constatat încălcarea dreptului reclamantului şi i-au acordat 470 de euro pentru prejudiciu moral. În cazul celei de-a doua reclamante, acţiunea a fost respinsă ca nefondată, scrie Bizlaw.md.
În faţa Curţii, reclamanţii s-au plâns în baza Articolului 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a Articolului 1 din Protocolul nr. 1. la Convenţie.
Guvernul a susţinut că reclamanţii şi-a pierdut statutul de victimă în urma hotărârilor instanţelor naţionale pronunţate în cadrul procedurilor iniţiate de către reclamanţi în baza Legii nr. 87.
Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că întreprinderea debitoare era o societate înfiinţată de Guvern, a cărei administrare a activităţilor şi a activelor se afla în întregime sub controlul autorităţilor statului. Curtea a concluzionat că aceste elemente sunt suficiente pentru a stabili caracterul public al întreprinderii debitoare şi că statul trebuie să fie tras la răspundere pentru datoriile sale faţă de reclamanţi.
Curtea a notat că autorităţile statului nu adoptaseră toate măsurile corespunzătoare pentru a executa într-un termen rezonabil hotărârile pronunţate în favoarea reclamanţilor şi că reclamanţii puteau să invoce în continuare statutul lor de victime ale încălcării Articolului 6 § 1 din Convenţie şi a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Prin urmare, obiecţia Guvernului bazată pe pierderea statutului de victime al reclamanţilor a fost respinsă. În consecinţă, Curtea a concluzionat că în prezenta cauză a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenţie şi a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare, Curtea a acordat primului reclamant 1.720 de euro pentru prejudiciul material şi 2.000 de euro pentru prejudiciul moral, iar celei de-a doua reclamante 3.145 de euro pentru prejudiciul material şi 3.200 de euro pentru prejudiciul moral.
