1910 - 1912
A înfiinţat în satul său natal Olişcani, raionul Şoldăneşti, o bancă populară, un oficiu poştal foarte util în timpul primului război mondial, apoi un lot agricol demonstrativ şi un târg-iarmaroc săptămânal pentru desfacerea produselor agricole ale ţăranilor. La propunerea lui Theofil Ioncu, la o adunare generală a Băncii populare din sat, s-a votat fondul de 5000 ruble – aur pentru construirea unei şcoli naţionale româneşti, ceea ce autorităţile de atunci n-au admis.



20 mai 1917
Este preşedinte al Congresului studenţilor moldoveni, la care au fost propuse cele mai radicale teze pentru reformarea Basarabiei, precum deschiderea unei universităţi la Chişinău şi formarea unui parlament naţional.
 
7 decembrie 1917 - 27  martie 1918
Este ministru de finanţe în Guvernul Republicii Moldoveneşti. Activează în cadrul Comisiei pentru elaborarea Legii agrare. La 27 martie 1918 voteză Unirea Basarabiei cu România.


 
La 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, Theofil Ioncu declara:
 
Împlinindu-se acum visul Ardelenilor, prin Unirea, care azi se pecetluieşte la Alba-Iulia, – vis sfânt, care este al întregului neam românesc, – sunt fericit că pot să aduc din partea Românilor basarabeni cele mai călduroase urări de bine fraţilor noştri scăpaţi de sub jugul milenar şi că, totodată, pot să dau expresiune credinţei mele nezdruncinate că prin această unire se asigură nu numai fericirea Ardealului, ci deopotrivă şi a noastră, a întregului neam românesc.
Trăiască Ardealul, leagănul românismului şi al democraţiei!
Trăiască România noastră mare, de la Nistru până la Tisa!
                                                                                                Theofil Ioncu

1919-1921
Fiind deputat în Parlamentul Ţării-Mame, votează Legea agrară. Totodată, este delegat de Sfatul Ţării pe lângă Banca Statului Rus. Organizează „Banca Basarabiei” şi editează revista “Basarabia economică”. Din 1920 este Consilier tehnic pe lângă Ministerul de Finanţe din Bucureşti pentru chestiunile Basarabiei.


1924 - 1928
Activează ca membru al Camerei Agricole din Chişinău, este preşedintele Sindicatului agricol, ocupându-se în acelaşi timp de pomicultură, ocupaţia lui preferată. Realizează studiul “Privire generală asupra evoluţiei economice a Basarabiei sub stăpânire rusească”.

iunie 1940  - iunie 1941
Aude pe stradă, în Chişinău, anunţul cedării Basarabiei. Ia primul tren până la Bucureşti ca refugiat. În 1941 revine în Chişinăul pustiit şi-şi reia ocupaţia de pomicultor. În iunie este mobilizat la Crucea Roşie din Chişinău în calitate de controlor administrativ.
 
1944 - 1950
Se refugiază la Deva până în 1947 când se mută la Iaşi în casa surorii sale Maria.
Devine translator la Institutul medico-farmaceutic din Iaşi.
 
16 ianuarie 1953
După o scurtă perioadă de suferinţă, trece în lumea de apoi şi este înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi.