La o şedinţă, ţinută în seara zilei de 20 noiembrie 1917 şi deschisă la ora 21.15, Biroul de organizare a aprobat scenariul de inaugurare a Sfatului Ţării şi a confirmat candiditura lui Ion Pelivan pentru funcţia de preşedinte al acestuia.
Ţinutul dintre Prut şi Nistru se afla la răscruce. Se părea, că suferinţele şi lipsurile îndurate de generaţii de basarabeni timp de mai bine de un secol vor fi răsplătite în ziua următoare, când urma să-şi inaugureze lucrările primul parlament al Basarabiei. Aşteptările erau mari, spiritele erau înfierbântate, emoţiile greu de stăpânit. O acţiune prost pregătită sau un pas necugetat putea să compromită o cauză pentru care s-au jertfit generaţii de luptători, idealul cărora la acel moment era la un pas de a fi materializat, la modul concret.
Desemnarea lui Ion Pelivan la funcţia supremă în stat – iniţiativă a Blocului Moldovenesc – constituia o recunoaştere a rolului său de lider incontestabil al mişcării de renaştere şi eliberare naţională. Era cel mai vechi luptător pe tărâm naţional, era cunoscut ca „naşul” moldovenilor, persoana care a suferit cel mai mult pentru ideile sale naţionale.
La aflarea ştirii despre desemnarea lui Ion Pelivan la postul de preşedinte al legislativului basarabean, reprezentanţii minorităţilor naţionale, cunoscând convingerile sale româneşti, au contestat decizia Biroului de organizare a Sfatului Ţării.
Onisifor Ghibu, cronicar fidel al procesului politic din Basarabia din anii 1917-1918 şi totodată participant activ la evenimentele respective, în memoriile sale făcea următoarea mărturisire: „În preziua stabilită pentru deschidere au avut loc mari dezbateri cu privire la felul cum să se organizeze acest organism, cine să fie preşedintele. Moldovenii s-au grupat, într-o şedinţă la care am participat şi eu, în jurul lui Ion Pelivan, un bun moldovan, un om de omenie, cult, licenţiat în drept, cam moale de fire, dar de încredere. L-au ales pe el preşedinte. În ce mă priveşte, am fost bucuros de această alegere. Această adunare pentru alegeri s-a ţinut în cursul nopţii de 20 noiembrie. Am plecat de la şedinţă mulţumit că Sfatul Ţării va avea un preşedinte potrivit.
A doua zi, îndată ce am ajuns la Sfatul Ţării în vederea deschiderii, m-am dus la Pelivan să-l felicit pentru marea zi care ajunsesem s-o trăim şi pentru înalta funcţie ce i s-a încredinţat. Spre mirarea mea, el îmi spune că lucrurile au luat o altă întorsătură.
– Aseară, după ce ai plecat dumneata – îmi spune el – au venit alţii la adunare: au venit din partea minoritarilor şi din partea ţăranilor câţiva inşi şi au spus că ei pe Pelivan nu-l vor. Pelivan e un prea pronunţat naţionalist. Noi vrem un preşedinte care să fie neutru, şi-l vrem pe Inculeţ. Prin felul lui de a se comporta de când a venit de la Petrograd a câştigat susţinerea minoritarilor, care cred că găsesc în el un sprijin în susţinerea intereselor lor. În faţa unei astfel de situaţii, am renunţat la hotărârea luată aseară, pentru ca preşedintele să poată fi ales cu unanimitate”.
Într-adevăr, noaptea din ajunul deschiderii Sfatului Ţării a fost una memorabilă. Pe la ora 3 dimineaţa, Ion Pelivan a fost vizitat, în camera pe care o ocupa la etajul 2 din clădirea viitorului Sfat al Ţării, de către „finii” săi (aşa erau numiţi susţinătorii lui Ion Pelivan, luptători convinşi pentru cauza moldovenească) Vasile Ţanţu, Ion Buzdugan şi Anton Crihan, care l-au informat despre acţiunile întreprinse de liderii minorităţilor naţionale şi a Fracţiunii ţărăneşti imediat ce s-a răspândit vestea despre desemnarea la postul de preşedinte al Sfatului Ţării a fruntaşului partidei naţionale. Deputaţii minoritari – E. Kenigschatz, Nadejda Grinfeld, preşedinte al Partidului Social-Democrat Muncitoresc Rus; Samuil Lichtman, reprezentant al organizaţiei naţionale a evreilor; Kristo Misirkov, reprezentant al organizaţiilor naţionale ale bulgarilor etc. – precum şi liderii Fracţiuni ţărăneşti – Pantelimon Erhan, preşedinte al Comitetului executiv gubernial al deputaţilor ţărani din Basarabia; Teofil Cotoros, reprezentant al Comitetului executiv gubernial al Sfatului deputaţilor soldaţi şi muncitori; Vasile Rudiev, deputat din partea Comitetului executiv gubernial al deputaţilor ţărani; Vladimir Ţiganco, deputat din partea ţăranilor din judeţul Hotin etc. – aproape în unison, au declarat că „Pelivan nu este bun. Ştim dinainte că el va căuta să ducă Basarabia la Prut, spre România, unde evreii şi ţăranii nu au nici un fel de drepturi”. La suprema demnitate din Basarabia românească, deputaţii minoritari îl doreau pe un „partizan al revoluţiei şi al Republicii Democrate Ruse”. În opinia lor, persoana care exprima mai îndeaproape interesele lor, la acel moment, era Ion Inculeţ.
„Finii”, fireşte, mai puţin iniţiaţi în ale politicii şi mai radicali în acţiuni, au rămas contrariaţi de poziţia „naşului”, care-i îndemna să mediteze împreună asupra momentului politic actual. „Interesul nostru naţional moldovenesc, le explica tinerilor încercatul luptător, ne dictează, ca preşedintele Sfatului Ţării, pentru autoritatea şi prestigiul acestui organ suprem al Basarabiei, să fie votat nu cu 70 de procente din deputaţii lui, ci dacă se poate în unanimitate”. În opinia lui Ion Pelivan, spre surprinderea vizitatorilor nocturni, cel mai potrivit din deputaţii moldoveni, cu trecere la minoritari şi la Fracţiunea ţărănească, era Ion Inculeţ. „El e de orientaţia Nistrului, obiectează oaspeţii. Apoi nu e bine să lăsăm soarta Basarabiei pe mâna unui rusificat, idealul căruia este Rusia revoluţionară”. Replica argument a lui Ion Pelivan a fost: „Altul mai potrivit nu găsim. Cât despre soarta viitoare a Basarabiei, ea e în mâna majorităţii deputaţilor, iar nu a preşedintelui. Dacă Inculeţ ca preşedinte nu va fi bun, foarte uşor îl vom putea răsturna, având noi, moldovenii, majoritate în Sfatul Ţării”. Profunzimea gândirii politice a lui Ion Pelivan se manifestă şi prin explicarea situaţiei în care Ion Inculeţ nu va fi ales preşedinte al Sfatului Ţării şi va rămâne doar lider al Fracţiunii ţărăneşti. În acest caz, explica „naşul”, el va deveni „mai periculos cauzei naţionale moldoveneşti, decât la postul de preşedinte”, unde situaţia îl obligă „să ţină balanţa obiectivităţii”. Şi în cele din urmă, în discuţia cu „finii” săi, Ion Pelivan vine cu argumentul forte: „la Inculeţ poate că se va deştepta conştiinţa naţională, adormită de ruşi, şi va merge cu noi pentru realizarea idealului”. După multe discuţii, fiind convinşi de argumentele „naşului”, tinerii au plecat să comunice cele convenite membrilor Blocului Moldovenesc, dar şi lui Ion Inculeţ.
În lucrarea autobiografică „O revoluţie trăită”, Ion Inculeţ recunoaşte că, în noaptea de pomină, l-a vizitat la domiciliu o solie alcătuită din deputaţii Anton Crihan, Ion Buzdugan şi Gherman Pântea. Oaspeţii nocturni i-au comunicat că Biroul de organizare a Sfatului Ţării şi-a revizuit hotărârea cu privire la propunerea de alegere a preşedintelui, desemnându-l pe dânsul drept candidat. Pe lângă motivul enunţat de minoritari că este un „moldovean mai tolerant”, vizitatorii au insistat şi asupra faptului că prin alegerea sa ca preşedinte al Sfatului Ţării s-ar face transferul de suveranitate asupra Basarabiei, deţinută de statul rus – de jure, nu şi de facto – către noile autorităţi locale în curs de constituire. Menţionăm că, la acel moment, Ion Inculeţ, pe lângă calitatea de deputat al Sfatului Ţării din partea Comitetului gubernial al deputaţilor ţărani din Basarabia, al cărui preşedinte era, mai deţinea şi demnitatea de vicecomisar al Guvernului Provizoriu în Basarabia.
Peste ani, Ion Pelivan, în memoriile sale, mărturisea despre frământările prin care a trecut în noaptea de 20 spre 21 noiembrie 1917: ”Când m-am întors acasă, am petrecut toată noaptea gândind dacă fac bine să primesc (propunerea – n.n.). Crezând că a doua zi, la alegeri, voi avea contra mea elementul străin din Sfatul Ţării, care forma minoritatea ce nu mi-ar fi dat votul, căci mă ştia demult ca pe un naţionalist înfocat, am hotărât să renunţ şi la ziuă am sfătuit pe toţi prietenii mei, care formau Blocul Moldovenesc, adică marea majoritate a Sfatului Ţării, să renunţe a-mi da mie votul, găsind că nu este bine, în actualele momente, să nu fie unanimitate de voturi în alegerea preşedintelui; i-am sfătuit să dăm cu toţii votul lui Ion Inculeţ, care se bucura de încrederea şi simpatia elementului străin din Sfatul Ţării”.
Situaţia din Basarabia în preajma deschiderii Sfatului Ţării îi îngrijora pe patrioţii moldoveni, atât din cauza situaţiei politice complicate din întreaga Rusie de după lovitura de stat dată de bolşevici, cât şi din cauză că etniile conlocuitoare în Basarabia ezitau să participe la lucrările Sfatului Ţării. Se zvonise că nici nu vor să-l recunoască. O asemenea perspectivă egala cu declanşarea unui război între moldoveni şi minoritari. Scenariul respectiv ar fi compromis din start forţele politice din Basarabia, ar fi mers pe mâna duşmanilor şi ar fi aruncat societatea basarabeană într-o confruntare sângeroasă, similară războiului civil pe care l-a cunoscut Rusia sovietică, în perioada imediat următoare.
De aceea, pentru a evita o situaţie de tensiune în chiar momentul crucial de deschidere a Sfatului Ţării şi a asigura o stabilitate politică relativă, cel puţin, Ion Pelivan a făcut un pas de supremă admiraţie: în numele cauzei, a renunţat la demnitatea de preşedinte a Sfatului Ţării şi la suprema satisfacţie pe care i-o oferea istoria şi neamul pentru drepturile căruia el a luptat cu multă jertfire. În contextul politic creat în toamna anului 1917, a sprijinit personal candidatura lui Ion Inculeţ şi a îndemnat pe susţinătorii săi să-şi dea votul pentru favoritul etniilor conlocuitoare. Gestul lui Ion Pelivan i-a surprins pe mulţi din admiratori săi. Petre V. Haneş, profesor şi istoric literar din Vechiul Regat, care în acele zile se afla la Chişinău, a rămas uimit de faptul că Ion Pelivan „a primit, cu inima voioasă, să ocupe altul locul ce i se cuvinea”. Acţiunea ieşită din comun valida adevărata maturitate politică a luptătorului naţional şi confirma faptul că marelui pariot îi erau străine ambiţiile personale.
Actul de înaltă ţinută morală şi maturitate politică a lui Ion Pelivan l-a surprins şi pe Ion Inculeţ. Se cunoşteau din copilărie, ambii fiind de baştină din aceeaşi localitate – satul Răzeni din judeţul Lăpuşna (Ion Pelivan, născut la 1 aprilie 1876, iar Ion Inculeţ – la 5 aprilie 1884). Au copilărit în satul natal şi au învăţat la aceeaşi şcoală primară, probabil au avut aceeaşi/aceleaşi învăţători/învăţătoare. Apoi au studiat la Seminarul Teologic din Chişinău, după care Ion Pelivan a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat, iar Ion Inculeţ – Facultatea de Ştiinţe Fizico-Matematice a Universităţii din Sankt Petersburg. După ani de despărţire, revoluţia rusă din 1917 le-a dat întâlnire la Chişinău, oferindu-le şansa să-şi manifeste ataşamentul faţă de poporul din sânul căruia au ieşit şi, la acea oră, erau chemaţi de istorie să-l reprezinte cu demnitate.
Evenimentele ulterioare au confirmat justeţea tacticii elaborate şi aplicate de Ion Pelivan. În şedinţa din 21 noiembrie 1917, Ion Inculeţ cu unanimitate de voturi a fost ales preşedinte al Sfatului Ţării. Această acţiune politică a făcut în întreaga Basarabie cea mai bună impresie, demonstrând populaţiei că Sfatul Ţării este la înălţimea misiunii sale. În calitatea sa de preşedinte al Sfatului Ţării şi mai apoi cea de preşedinte al Republicii Democrate Moldoveneşti, Ion Inculeţ s-a manifestat ca un promotor consecvent al intereselor naţionale, mărturie supremă fiind în acest sens semnătura sa pe Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România din 27 martie 1918, materializarea visului unei întregi generaţii de luptători naţionali, inclusiv a lui Ion Pelivan.
O idee frumoasă poate fi realizată şi pe căi ocolite, e nevoie doar de competenţă şi luciditate din partea oamenilor politici, plus responsabilitate pentru destinul poporului.
Historia est magistra vitae!
Ion NEGREI
istoric
Desemnarea lui Ion Pelivan la funcţia supremă în stat – iniţiativă a Blocului Moldovenesc – constituia o recunoaştere a rolului său de lider incontestabil al mişcării de renaştere şi eliberare naţională. Era cel mai vechi luptător pe tărâm naţional, era cunoscut ca „naşul” moldovenilor, persoana care a suferit cel mai mult pentru ideile sale naţionale.
La aflarea ştirii despre desemnarea lui Ion Pelivan la postul de preşedinte al legislativului basarabean, reprezentanţii minorităţilor naţionale, cunoscând convingerile sale româneşti, au contestat decizia Biroului de organizare a Sfatului Ţării.
Onisifor Ghibu, cronicar fidel al procesului politic din Basarabia din anii 1917-1918 şi totodată participant activ la evenimentele respective, în memoriile sale făcea următoarea mărturisire: „În preziua stabilită pentru deschidere au avut loc mari dezbateri cu privire la felul cum să se organizeze acest organism, cine să fie preşedintele. Moldovenii s-au grupat, într-o şedinţă la care am participat şi eu, în jurul lui Ion Pelivan, un bun moldovan, un om de omenie, cult, licenţiat în drept, cam moale de fire, dar de încredere. L-au ales pe el preşedinte. În ce mă priveşte, am fost bucuros de această alegere. Această adunare pentru alegeri s-a ţinut în cursul nopţii de 20 noiembrie. Am plecat de la şedinţă mulţumit că Sfatul Ţării va avea un preşedinte potrivit.
A doua zi, îndată ce am ajuns la Sfatul Ţării în vederea deschiderii, m-am dus la Pelivan să-l felicit pentru marea zi care ajunsesem s-o trăim şi pentru înalta funcţie ce i s-a încredinţat. Spre mirarea mea, el îmi spune că lucrurile au luat o altă întorsătură.
– Aseară, după ce ai plecat dumneata – îmi spune el – au venit alţii la adunare: au venit din partea minoritarilor şi din partea ţăranilor câţiva inşi şi au spus că ei pe Pelivan nu-l vor. Pelivan e un prea pronunţat naţionalist. Noi vrem un preşedinte care să fie neutru, şi-l vrem pe Inculeţ. Prin felul lui de a se comporta de când a venit de la Petrograd a câştigat susţinerea minoritarilor, care cred că găsesc în el un sprijin în susţinerea intereselor lor. În faţa unei astfel de situaţii, am renunţat la hotărârea luată aseară, pentru ca preşedintele să poată fi ales cu unanimitate”.
Într-adevăr, noaptea din ajunul deschiderii Sfatului Ţării a fost una memorabilă. Pe la ora 3 dimineaţa, Ion Pelivan a fost vizitat, în camera pe care o ocupa la etajul 2 din clădirea viitorului Sfat al Ţării, de către „finii” săi (aşa erau numiţi susţinătorii lui Ion Pelivan, luptători convinşi pentru cauza moldovenească) Vasile Ţanţu, Ion Buzdugan şi Anton Crihan, care l-au informat despre acţiunile întreprinse de liderii minorităţilor naţionale şi a Fracţiunii ţărăneşti imediat ce s-a răspândit vestea despre desemnarea la postul de preşedinte al Sfatului Ţării a fruntaşului partidei naţionale. Deputaţii minoritari – E. Kenigschatz, Nadejda Grinfeld, preşedinte al Partidului Social-Democrat Muncitoresc Rus; Samuil Lichtman, reprezentant al organizaţiei naţionale a evreilor; Kristo Misirkov, reprezentant al organizaţiilor naţionale ale bulgarilor etc. – precum şi liderii Fracţiuni ţărăneşti – Pantelimon Erhan, preşedinte al Comitetului executiv gubernial al deputaţilor ţărani din Basarabia; Teofil Cotoros, reprezentant al Comitetului executiv gubernial al Sfatului deputaţilor soldaţi şi muncitori; Vasile Rudiev, deputat din partea Comitetului executiv gubernial al deputaţilor ţărani; Vladimir Ţiganco, deputat din partea ţăranilor din judeţul Hotin etc. – aproape în unison, au declarat că „Pelivan nu este bun. Ştim dinainte că el va căuta să ducă Basarabia la Prut, spre România, unde evreii şi ţăranii nu au nici un fel de drepturi”. La suprema demnitate din Basarabia românească, deputaţii minoritari îl doreau pe un „partizan al revoluţiei şi al Republicii Democrate Ruse”. În opinia lor, persoana care exprima mai îndeaproape interesele lor, la acel moment, era Ion Inculeţ.
„Finii”, fireşte, mai puţin iniţiaţi în ale politicii şi mai radicali în acţiuni, au rămas contrariaţi de poziţia „naşului”, care-i îndemna să mediteze împreună asupra momentului politic actual. „Interesul nostru naţional moldovenesc, le explica tinerilor încercatul luptător, ne dictează, ca preşedintele Sfatului Ţării, pentru autoritatea şi prestigiul acestui organ suprem al Basarabiei, să fie votat nu cu 70 de procente din deputaţii lui, ci dacă se poate în unanimitate”. În opinia lui Ion Pelivan, spre surprinderea vizitatorilor nocturni, cel mai potrivit din deputaţii moldoveni, cu trecere la minoritari şi la Fracţiunea ţărănească, era Ion Inculeţ. „El e de orientaţia Nistrului, obiectează oaspeţii. Apoi nu e bine să lăsăm soarta Basarabiei pe mâna unui rusificat, idealul căruia este Rusia revoluţionară”. Replica argument a lui Ion Pelivan a fost: „Altul mai potrivit nu găsim. Cât despre soarta viitoare a Basarabiei, ea e în mâna majorităţii deputaţilor, iar nu a preşedintelui. Dacă Inculeţ ca preşedinte nu va fi bun, foarte uşor îl vom putea răsturna, având noi, moldovenii, majoritate în Sfatul Ţării”. Profunzimea gândirii politice a lui Ion Pelivan se manifestă şi prin explicarea situaţiei în care Ion Inculeţ nu va fi ales preşedinte al Sfatului Ţării şi va rămâne doar lider al Fracţiunii ţărăneşti. În acest caz, explica „naşul”, el va deveni „mai periculos cauzei naţionale moldoveneşti, decât la postul de preşedinte”, unde situaţia îl obligă „să ţină balanţa obiectivităţii”. Şi în cele din urmă, în discuţia cu „finii” săi, Ion Pelivan vine cu argumentul forte: „la Inculeţ poate că se va deştepta conştiinţa naţională, adormită de ruşi, şi va merge cu noi pentru realizarea idealului”. După multe discuţii, fiind convinşi de argumentele „naşului”, tinerii au plecat să comunice cele convenite membrilor Blocului Moldovenesc, dar şi lui Ion Inculeţ.
În lucrarea autobiografică „O revoluţie trăită”, Ion Inculeţ recunoaşte că, în noaptea de pomină, l-a vizitat la domiciliu o solie alcătuită din deputaţii Anton Crihan, Ion Buzdugan şi Gherman Pântea. Oaspeţii nocturni i-au comunicat că Biroul de organizare a Sfatului Ţării şi-a revizuit hotărârea cu privire la propunerea de alegere a preşedintelui, desemnându-l pe dânsul drept candidat. Pe lângă motivul enunţat de minoritari că este un „moldovean mai tolerant”, vizitatorii au insistat şi asupra faptului că prin alegerea sa ca preşedinte al Sfatului Ţării s-ar face transferul de suveranitate asupra Basarabiei, deţinută de statul rus – de jure, nu şi de facto – către noile autorităţi locale în curs de constituire. Menţionăm că, la acel moment, Ion Inculeţ, pe lângă calitatea de deputat al Sfatului Ţării din partea Comitetului gubernial al deputaţilor ţărani din Basarabia, al cărui preşedinte era, mai deţinea şi demnitatea de vicecomisar al Guvernului Provizoriu în Basarabia.
Peste ani, Ion Pelivan, în memoriile sale, mărturisea despre frământările prin care a trecut în noaptea de 20 spre 21 noiembrie 1917: ”Când m-am întors acasă, am petrecut toată noaptea gândind dacă fac bine să primesc (propunerea – n.n.). Crezând că a doua zi, la alegeri, voi avea contra mea elementul străin din Sfatul Ţării, care forma minoritatea ce nu mi-ar fi dat votul, căci mă ştia demult ca pe un naţionalist înfocat, am hotărât să renunţ şi la ziuă am sfătuit pe toţi prietenii mei, care formau Blocul Moldovenesc, adică marea majoritate a Sfatului Ţării, să renunţe a-mi da mie votul, găsind că nu este bine, în actualele momente, să nu fie unanimitate de voturi în alegerea preşedintelui; i-am sfătuit să dăm cu toţii votul lui Ion Inculeţ, care se bucura de încrederea şi simpatia elementului străin din Sfatul Ţării”.
Situaţia din Basarabia în preajma deschiderii Sfatului Ţării îi îngrijora pe patrioţii moldoveni, atât din cauza situaţiei politice complicate din întreaga Rusie de după lovitura de stat dată de bolşevici, cât şi din cauză că etniile conlocuitoare în Basarabia ezitau să participe la lucrările Sfatului Ţării. Se zvonise că nici nu vor să-l recunoască. O asemenea perspectivă egala cu declanşarea unui război între moldoveni şi minoritari. Scenariul respectiv ar fi compromis din start forţele politice din Basarabia, ar fi mers pe mâna duşmanilor şi ar fi aruncat societatea basarabeană într-o confruntare sângeroasă, similară războiului civil pe care l-a cunoscut Rusia sovietică, în perioada imediat următoare.
De aceea, pentru a evita o situaţie de tensiune în chiar momentul crucial de deschidere a Sfatului Ţării şi a asigura o stabilitate politică relativă, cel puţin, Ion Pelivan a făcut un pas de supremă admiraţie: în numele cauzei, a renunţat la demnitatea de preşedinte a Sfatului Ţării şi la suprema satisfacţie pe care i-o oferea istoria şi neamul pentru drepturile căruia el a luptat cu multă jertfire. În contextul politic creat în toamna anului 1917, a sprijinit personal candidatura lui Ion Inculeţ şi a îndemnat pe susţinătorii săi să-şi dea votul pentru favoritul etniilor conlocuitoare. Gestul lui Ion Pelivan i-a surprins pe mulţi din admiratori săi. Petre V. Haneş, profesor şi istoric literar din Vechiul Regat, care în acele zile se afla la Chişinău, a rămas uimit de faptul că Ion Pelivan „a primit, cu inima voioasă, să ocupe altul locul ce i se cuvinea”. Acţiunea ieşită din comun valida adevărata maturitate politică a luptătorului naţional şi confirma faptul că marelui pariot îi erau străine ambiţiile personale.
Actul de înaltă ţinută morală şi maturitate politică a lui Ion Pelivan l-a surprins şi pe Ion Inculeţ. Se cunoşteau din copilărie, ambii fiind de baştină din aceeaşi localitate – satul Răzeni din judeţul Lăpuşna (Ion Pelivan, născut la 1 aprilie 1876, iar Ion Inculeţ – la 5 aprilie 1884). Au copilărit în satul natal şi au învăţat la aceeaşi şcoală primară, probabil au avut aceeaşi/aceleaşi învăţători/învăţătoare. Apoi au studiat la Seminarul Teologic din Chişinău, după care Ion Pelivan a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat, iar Ion Inculeţ – Facultatea de Ştiinţe Fizico-Matematice a Universităţii din Sankt Petersburg. După ani de despărţire, revoluţia rusă din 1917 le-a dat întâlnire la Chişinău, oferindu-le şansa să-şi manifeste ataşamentul faţă de poporul din sânul căruia au ieşit şi, la acea oră, erau chemaţi de istorie să-l reprezinte cu demnitate.
Evenimentele ulterioare au confirmat justeţea tacticii elaborate şi aplicate de Ion Pelivan. În şedinţa din 21 noiembrie 1917, Ion Inculeţ cu unanimitate de voturi a fost ales preşedinte al Sfatului Ţării. Această acţiune politică a făcut în întreaga Basarabie cea mai bună impresie, demonstrând populaţiei că Sfatul Ţării este la înălţimea misiunii sale. În calitatea sa de preşedinte al Sfatului Ţării şi mai apoi cea de preşedinte al Republicii Democrate Moldoveneşti, Ion Inculeţ s-a manifestat ca un promotor consecvent al intereselor naţionale, mărturie supremă fiind în acest sens semnătura sa pe Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România din 27 martie 1918, materializarea visului unei întregi generaţii de luptători naţionali, inclusiv a lui Ion Pelivan.
O idee frumoasă poate fi realizată şi pe căi ocolite, e nevoie doar de competenţă şi luciditate din partea oamenilor politici, plus responsabilitate pentru destinul poporului.
Historia est magistra vitae!
Ion NEGREI
istoric
