Dacă te uiţi la hartă, lumea pare organizată perfect. Există ţări clar denumite şi cu graniţe clare. Şi totuşi, realitatea în teren este mult mai complicată. Peste tot în lume sunt regiuni aflate în diverse stadii de obţinere şi recunoaştere a independenţei. Aşa cum a arătat şi o recentă controversă legată de locul Palestinei în aplicaţiile de navigare ale Google şi Apple, harta este departe de a fi o chestiune finalizată.
Să luăm ca exemplu Kosovo, care şi-a declarat independenţa în 2008, separându-se de Serbia în urma devastatorului război de la sfârşitul anilor 1990 şi a dizolvării Iugoslaviei. La mai bine de 20 de ani de la război - şi la peste 10 ani de la declaraţia de independenţă - statalitatea fostei provincii continuă să fie disputată. Recent, Dua Lipa, celebra cântăreaţă născută la Londra din părinţi care au fugit din Kosovo în anii '90, a stârnit controverse după ce a postat pe Twitter o hartă a „Albaniei Mari” ce includea Kosovo, scrie Digi24.
Separarea suveranităţii proprii de cea a altui stat este modul clasic prin care se nasc statele. Asta urmăreşte să facă şi mişcarea de independenţă din Scoţia. Tot aşa Statele Unite şi-au obţinut independenţa în 1776, eliberându-se de „orice supunere datorată Coroanei Britanice”.
Anul trecut, paşnica insulă Bougainville a votat în favoarea separării de Papua Noua Guinee, deschizând ceea ce pare a fi un lung drum către independenţă.
Recunoaşterea internaţională, un pas crucial
Controlul asupra teritoriului şi populaţiei care s-au aflat până de curând sub o altă suveranitate este foarte important, dar pentru a funcţiona ca toate celelalte state din lume este crucială recunoaşterea internaţională a noii suveranităţi.
Valoarea recunoaşterii se reflectă şi în modul în care aceste state se bucură de un statut în rândul unor organizaţii recunoscute, cum ar fi Naţiunile Unite.
Sudanul de Sud, care şi-a declarat independenţa în 2011, este considerat de mulţi drept cel mai tânăr stat din lume, pentru că este cel mai recent stat acceptat la ONU. Alte declaraţii de independenţă care s-au înregistrat de atunci, cum ar fi cele ale regiunilor Doneţk şi Lugansk din estul Ucrainei (în 2014) sau a Cataloniei (în 2017), au fost ignorate pe plan internaţional şi deci acestea nu sunt considerate ca fiind noi state.
Nu totul este în alb şi negru
Însă nu totul este foarte bine stabilit. De pildă, declaraţia de independenţă a Kosovo, din 2008, nu este recunoscută de aproape jumătate dintre membrii ONU (inclusiv România). Iar printre aceştia se numără doi membri care cântăresc „greu”: China şi Rusia, membre ale Consiliului de Securitate al ONU, care se bucură de dreptul la veto. Ele se vor opune ca fostei provincii sârbe să i se acorde statutul de membru cu drepturi depline la ONU.
Şi totuşi, Kosovo este membru al Băncii Mondiale, al Fondului Monetar Internaţional, al UEFA şi FIFA. Şi-a făcut debutul şi la Jocurile Olimpice, la ediţia de la Rio. Ani de zile - tocmai pentru a-şi consolida „acreditările” ca stat - Kosovo a încercat să se alăture concursului de muzică Eurovision, însă a fost blocat de Serbia, care este deja membră a Uniunii Europene de Radio şi Televiziune (EBU), organizatoarea evenimentului.
Kosovo nu este însă singurul stat al cărui statut pare să rămână în incertitudine. Palestina are doar statut de observator la ONU, deşi este recunoscută de majoritatea membrilor şi face parte din alte organizaţii internaţionale precum Liga Arabă.
Nici Taiwanul nu are statut deplin recunoscut, în ciuda faptului că este una dintre economiile importante ale lumii.
Această lipsă de recunoaştere creează adesea probleme importante. De exemplu, pentru că Taiwanul nu este membru al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, nefiind recunoscut, nu a putut împărtăşi cu celelalte state cunoştinţe ce s-ar fi putut dovedi valoroase în stadiile iniţiale ale pandemiei cu noul coronavirus.
Diplomaţia unui lobby negativ
Kosovo, pe de altă parte, s-a confruntat şi cu un fenomen invers - unele state şi-au retras recunoaşterea iniţială a independenţei sale, urmare a eforturilor diplomatice ale Serbiei, care încă refuză să accepte că fosta sa provincie este un stat independent. Serbia a reuşit până acum să facă un lobby eficient anti-Kosovo la UNESCO şi Interpol.
Această tactică este folosită de alte câteva state care îşi văd subminată suveranitatea de mişcările separatiste. China s-a folosit de influenţa sa diplomatică pentru a convinge alte ţări să nu mai recunoască Taiwanul.
Marocul a condiţionat legăturile sale comerciale cu alte state de nerecunoaşterea Republicii Arabe Sahrawi din Sahara de Vest, pe care Marocul o consideră parte a teritoriului său.
Acest trend al nerecunoaşterii unui stat arată că suveranitatea nu este o chestiune absolută şi nici nu e bătută în cuie. Oamenii din locuri precum Palestina îşi controlează doar pe jumătate teritoriile. Alte locuri, precum Kosovo, sunt cu un picior în sistemul internaţional şi cu unul în afară.
Dar, în acelaşi timp, lupta pentru recunoaşterea independenţei - cum ar fi cea a Scoţiei sau din Bougainville - sau competiţiile gen „cine obţine mai multă recunoaştere”, cum sunt cele între Kosovo şi Serbia sau Taiwan şi China - arată că suveranitatea, un cuvânt care îi stârneşte pe politicieni, continuă să fie un fel de premiu pentru care demersurile diplomatice continuă. Este ceea ce defineşte lumea statelor din prezent.
(sursa: The Conversation)
