În cadrul misiunii Soyuz 40, efectuată în perioada 14 - 22 mai 1981, Dumitru Prunariu a petrecut în spaţiul cosmic şapte zile, 20 de ore şi 42 de minute. Misiunea spaţială s-a desfăşurat la bordul navei cosmice sovietice Soyuz-40 şi al staţiei orbitale de cercetare ştiinţifică Salyut-6.

Prunariu a fost al 103-lea om care a zburat în spaţiu, în urmă cu patru decenii, când România a devenit al 11-lea stat din lume care a avut proprii cosmonauţi/astronauţi. În prezent, totalul este de 580 de oameni din 38 de ţări.

De la zero la 28.000 km/h în mai puţin de 9 minute

Dumitru Prunaru: Am decolat pe 14 mai 1981, la 20:17, ora Bucureştiului. În 8 minute şi 50 de secunde am ajuns de la zero km/h, la 28.000 km/h. Vă daţi seama ce acceleraţie. Omul stă culcat pe spate, suportă aceste acceleraţii pe direcţia piept – spate, în niciun caz pe direcţia cap – picioare, pentru că s-ar duce sângele din cap, îţi apare „vălul cenuşiu”, „vălul negru”, se pierde cunoştinţa.
 

Aşa că stai pe spate, împingi limba faţă ca să nu se ducă pe gât, ochii îţi lăcrimează pentru că sunt presaţi puternic, şi rezişti. Ne-am antrenat pentru asta la centrifugă, de multe ori. Centrifuga te accelerează la câte suprasarcini este nevoie. Am fost acceleraţi până la suprasarcini de 8G pe direcţia piept – spate şi 5G cap – picioare, dar pentru zeci de secunde, nu pentru minute întregi, cât am petrecut în nava cosmică.

În perioada asta nu faci nimic. Citeşti parametrii pe care ţi-i indică ceasurile de bord, îi transmiţi jos, iar din vocea ta medicii şi psihologii constată cât de tensionat eşti, cât de emoţionat eşti... În acelaşi timp, se verifică dacă datele transmise prin telemetrie de la bordul rachetei corespund cu cele pe care le citeşti tu pe aparatele interioare ale navei.

 

După ce s-a oprit motorul ultimei trepte a rachetei purtătoare, şi aceasta se desprinde de nava cosmică, apare imponderabilitatea. Nu te mai împinge nimic, nu mai creează nimic acceleraţie şi totul începe să plutească în navă.

Comunicam cu baza, cu colegul, totul prin radio, pentru că eram îmbrăcat în acel costum de scafandru cosmic, aveam casca închisă, mănuşile închise ermetic.

„În orice zbor cosmic se întâmplă câte ceva. Nu există zbor perfect”

În cele 8 minute şi 50 de secunde se pot întâmpla multe. S-a întâmplat să nu funcţieze una din treptele rachetei purtătoare, dar în cazul acesta, echipajul împreună cu capsula sunt ejectaţi din vârful rachetei purtătoare. Există un carenaj exterior de protecţie, care în vârful lui are nişte motoare. Capsula se desprinde prin sisteme pirotehnice, este aruncată la câţiva kilometri, carenajul este largat, iar capsula cade spre pământ, se deschid paraşutele şi ajungi pe pământ. Desigur, în regim de avarie, cu suprasarcini mult mai mari decât cele pe care le suporţi la lansare, dar te salvezi.

Asta înseamnă o misiune întreruptă. Un echipaj cu bulgari, din 79, a ajuns deja în spaţiul cosmic, racheta purtătoare i-a dus unde trebuie, i-a lăsat în spaţiul cosmic, numai că în faza în care te apropii de staţia orbitală, trebuie să faci câteva manevre spaţiale. Şi la ei, motorul principal al navei cosmice, nu al rachetei purtătoare, nu a funcţionat. A fost o cedare de turbină, au fost loviţi de un micrometeorit, nu se ştie, pentru că acel agregat s-a dezintegrat la intrarea în atmosferă. Cert este că nu a funcţionat motorul, nu au putut să se apropie de staţia orbitală. Cu acelaşi motor, nava orientată cu el spre înainte, trebuia cuplat pentru a frâna şi a transforma orbita într-una care intră în atmosferă. Nici acest lucru nu s-a petrecut cum trebuie. Mai există un motor de avarie care funcţionează o singură dată, pe acela nu poţi să-l reporneşti, şi, cu chiu, cu vai, a fost pornit, a funcţionat cam la 80% din capacitate şi i-a adus în atmosferă.

Pentru că au intrat nestandard în atmosferă, suprasarcinile au crescut până la 8G şi nu 4G cât ar trebui să suporţi normal, trepidaţii puternice, şi au căzut la vreo 600 de kilometri distanţă de locul în care erau aşteptaţi.

Experienţa mea a fost fără greş. Mici probleme, ceva la paraşută, la lansare un echipament s-a defectat, dar nu era esenţial. În orice zbor cosmic se întâmplă câte ceva. Nu există zbor perfect. Tehnologia este atât de complexă încât se întâmplă ca ceva din zecile de mii de componente, agregate, să funcţieze puţin defectuos. Şi atunci induce în sistem defecţiunea. Se pot întâmpla lucruri grave, sau poate să rămână izolată şi să nu influenţeze restul zborului.

Noi, cam la 200 de kilometri am fost plasaţi pe orbită. După aceea creştem prin manevre spaţiale, cuplând motorul, împingând nava mai sus, o aducem la înălţimea staţiei orbitale, care era 350 de kilometri. Aveam nişte manete, care făceau „fâs”, „fâs”. Există nişte motoare care pot să rotească nava în jurul axelor proprii, pe trei axe, şi nişte motoare care o translatează sus, jos, stânga, dreapta, puţin înainte, puţin înapoi, iar dacă ai mai mult de înaintat, cuplezi motorul principal care îţi dă un impuls mai puternic.

Nava are 7 tone, motorul nu este atât de puternic, dar îţi imprimă o anumită mişcare, pe care dacă vrei să o opreşti, trebuie să întorci nava cu motorul invers şi să cuplezi cu acelaşi impuls, ca să frânezi şi să o aduci la viteza dinainte. Altfel, viteza continuă.

„La staţia orbitală am ajuns după 28 de ore. În timpul acesta am efectuat 18 rotaţii în jurul Pământului”

La staţia orbitală am ajuns după 28 de ore. În timpul acesta am efectuat 18 rotaţii în jurul Pământului, până am ajuns la staţie. Cam la rotaţia a patra am efectuat o primă manevră orbitală, am transformat orbita într-una eliptică. Aceasta, în punctul ei cel mai de sus ajungea la nivelul traiectoriei staţiei orbitale, dar nu la staţie, erau decalate un pic. După aceea, am efectuat la rotaţia 18 încă o manevră care deja a transformat orbita navei cosmice într-o orbită identică cu cea a staţiei orbitale, pe care încet, încet o ajungeam din urmă.

Am identificat-o cu radarele de la bord, cam la 8 kilometri, am vazut-o ca pe un punct luminos iniţial, am mai cuplat motoarele, am ţinut nava într-un coridor fizic. E un adevărat dans când te apropii de staţia orbitală. Nava este rotită în sus, în jos, cuplează motorul principal, cuplează motoare de rezervă. Asta, până când se încadrează pe acel coridor şi frânează suficient de mult ca să se lovească uşor de staţia orbitală, cu 30 de centimetri pe secundă.

Are un agregat în faţă, cu tijă destul de lungă, care nimereşte într-un con al staţiei orbitale. Şi atunci, conul acela poate să fie lovit oriunde, acel capăt al navei cosmice este dirijat spre centru, unde este captat, unde este tras, nava se apropie încet, mecanic, de staţia orbitală. Sunt pe circumferinţa ei nişte „lacăte” puternice, ca nişte cârlige care o agaţă, o strâng, se ermetizează cu nişte garnituri de cauciuc de jur împrejur, şi deja poţi să deschizi trapele de interior, să treci dintr-o navă în alta.

Întâi trebuie ermetizată joncţiunea. Apoi se deschide o uşă la noi, spre noi, iar la ei, spre ei. Dacă ar fi vid în joncţiune, nu poţi să o deschizi. Există o supapă pe care o deschizi, intră aerul, apoi se poate deschide.

Cu mine a zburat Leonid Popov. El era comandantul navei. Avea o experinţă vastă în domeniul zborurilor cosmice. Cu un an înainte de a zbura cu mine, efectuase un zbor de jumătate de an la bordul aceleaşi staţii orbitale, Salyut 6, pe care o cunoştea pe dinafară.
 

Eu eram musafir, era curtoazie şi m-a lăsat pe mine întâi să intru în staţia orbitală. Ştia că este pornită o cameră de filmat, era să spun video, nu exista video pe atunci, filmam pe film de 16 milimetri. N-a fost chiar ceva spontan. Practic, echipajul principal din staţia orbitală fusese instruit să monteze camera, ştia unde să o monteze, să-i dea drumul şi după aceea să ne întâmpine pe noi. Astfel încât toţi patru să apărem în imagine, cum avem o întâlnire, cum se spunea într-un film făcut de Sahia, „de gradul omenesc”.

Am bătut în uşă simbolic. Şi ne-au întrebat „ce ne-aţi adus?”. Le-am spus: „ziare”. „Bine”. „Ce ne-aţi mai adus?”. „Nişte scrisori de la familie”. „Bine”. Au crăpat un pic uşa, le-am băgat... „Şi ce aţi mai adus?”. Şi atunci le-am suflat uşor printre uşă... zic „Avem o sticluţă de coniac românesc!”. S-a auzit de dincolo „Uraaaa”... Au deschis imediat uşa şi am trecut.

Coniacul românesc Drobeta, în spaţiu. „Le-am dus colegilor pentru că ştiam că le place”

Leonid Popov a spus să le ducem ceva. Şi am reuşit să ducem cu noi coniac. Practic au fost două sticluţe, din acelea de 200 de mililitri, cât să pui puţin în gură şi să îţi relaxezi sistemul nervos după o zi tensionată. Era coniac Drobeta. Din România. Luasem nişte rezerve, pentru că ştiam că colegilor mei le place, şi câteodată seara mai stăteam la un coniac şi povesteam.

O sticluţă a reuşit să o ducă Leonid Popov. Cei care lucrau la fabrica care producea nave cosmice produceau şi nişte ploşti micuţe, din inox, care intrau perfect într-un buzunar de costum de scafandru cosmic. Totul era interconectat. Toţi ştiau ce se întâmplă, dar nimeni nu spunea nimic. Toţi ştiau că acest lucru ajută în spaţiul cosmic, să-i mai destindă pe băieţi. În niciun caz ce duceai acolo nu ajunge să te îmbeţi. Ci pur şi simplu te relaxai puţin.

Echipajul de pe staţia orbitală era acolo de două luni. Erau obosiţi, destul de stresaţi, aveau foarte mult de lucru, aveau experimente ştiinţifice de făcut. Chiar noi le-am adus un aparat să efectueze un experiment în premieră. Aflaseră de undeva, oamenii de ştiinţă sovietici, că americanii pregătescu un experiment în care să explice nu ştiu ce fenomen în lichide... şi aşa mai departe. Au conceput rapid un echipament de genul acesta, ni l-au pus mie şi lui Popov în braţe, adică l-au montat în nava cosmică, ne-au dat o documentaţie groasă şi ne-au spus „Voi nu trebuie să ştiţi, le-o daţi lor, ei trebuie să o înveţe, şi în două zile să efectueze experimentele şi să le comunicăm pe plan internaţional”.

Le-au efectuat, au transmis rezultatele şi au avut prioritate.

„În interiorul staţiei orbitale erau cam 80 de metri cubi. Pereţii interiori îi atingeam dacă întindeam mâinile în lateral”

Primele două-trei zile am avut dureri în coloana vertebrală. Pe pământ, în mod normal îţi transporţi propria greutate. Eu, de exemplu, am 80 de kilograme. Şi îmi duc în fiecare zi, pe picioare, cele 80 de kilograme. Acestea acţionează asupra încheieturilor mele, care sunt în echilibru, asupra coloanei vertebrale, care este în echilibru.

În cosmos nu mai ai greutate. Şi atunci muşchii interstiţiali care în mod normal compensează greutatea ta, acţionează asupra coloanei. Numai că nemaiavând greutate, acum desfac un pic vertebrele. Le destind. Iar această destindere produce durere, şi atunci simţi nevoia să te mişti, să te întorci în toate felurile, să-ţi treacă durerile acestea.

Opt ore pe zi aveam somn. Opt ore, după ceas, după un ciclu de 24 de ore. Să nu vă gândiţi că sus lucram după ziua şi noaptea cosmică. La o oră şi jumătate se succedau un răsărit şi un apus de soare. Erau superbe, dar nu puteai să lucrezi după un astfel de ciclu.

Practic, organismul uman, fiind destul de perturbat de condiţiile de imponderabilitate, trebuie să beneficieze de alte condiţii decât cele imponderabilitate, cât mai aproape de cele terestre. Şi atunci, ritmul circadian trebuia păstrat la 24 de ore, şi, eventual, ziua să înceapă la fel ca în locul în care te-ai pregătit 3 ani de zile. Noi lucram acolo după ora Moscovei. Nici măcar cele două săptămâni la Baykonur nu am lucrat după ora locală, pentru a nu perturba ciclul biologic. Noi am lucrat până ne-am întors la Moscova, după ora Moscovei.

În interiorul staţiei orbitale erau cam 80 de metri cubi. Nu este mult, practic diametrul maxim al staţiei orbitale era 4 metri, dar pe care erau o grămadă de echipamente şi erau pereţii interiori pe care îi atingeam dacă întindeam mâinile în lateral.

„În prima noapte în spaţiul cosmic am dormit atât de adânc, încât atunci când m-am trezit nu îmi dădeam seama unde sunt”

Noaptea, aveam locul meu, îmi stabiliseră băieţii un loc pe tavanul staţiei orbitale. Tavan, cum ai vedea de jos, de pe Pământ, pentru că în momentul în care mă întindeam în sacul de dormit, aveam impresia că stau pe spate în pat, şi că totul este întors pe dos faţă de mine. E o senzaţie, te obişnuieşti cu asta în două, trei zile.

La 11 seara era stingerea. Acopeream hublourile să nu ne influenţeze ziua de afară, stingeam luminile, alarmele erau cuplate... Deci dacă se producea dezermetizare, incendiu sau vreun aparat, echipament esenţial care să nu funcţioneze, pornea o alarmă.

Prima noapte în spaţiul cosmic, pe care am petrecut-o la bordul navei cosmice, nu al staţiei orbitale, am dormit atât de adânc, încât atunci când m-am trezit nu îmi dădeam seama unde sunt. Am crezut că sunt acasă, am vrut să mă dau jos din pat să plec la antrenament, şi dintr-o dată am vazut că plutesc şi am zis, „hopa, stai că sunt în cosmos”. Am fost foarte obosit, pentru că eu eram obişnuit să dorm cele 8 ore pe noapte şi mă trezeam fără ceas, automat, plus minus cinci minute. Dacă îmi fixam o anumită oră, mă trezeam.

„Îmi plăcea să mă fixez în faţa unui hublou şi să privesc Pământul. Căutam România cu emoţie”

Cea mai plăcută preocupare era să mă fixez în faţa unui hublou şi să privesc Pământul. Arată superb din spaţiul cosmic. Din păcate, noi nu aveam camere digitale. Făceam fotografii pe film, iar filmele erau limitate, era un număr limitat. Căutam România cu emoţie, pentru că în acea vastitate în care cuprinzi dintr-o privire aproape tot globul terestru, cauţi nişte repere care să te reprezinte. Şi atunci ce mă putea reprezenta? Ţara în care m-am născut, în care am trăit, în care ştiam că se află părinţii mei, familia mea.

Nu se văd graniţe. Recunoşti formele de relief, imediat. Aveam nişte hărţi şi nişte poze pe care ni le-au arătat în timpul pregătirii. Am urmărit spre exemplu cât de defrişată este zona Amazonului. Comparativ, ne-au fost arătate hărţi de 20 de ani înainte, în care pădurile erau păduri, cu 10 ani înainte, în care deja se vedeau tot felul de cărări prin pădurile acelea, şi am văzut noi, zona Amazonului de la bordul staţiei orbitale, unde destul de puţină verdeaţă se mai vedea. Era aşa, ca nişte brăduleţi, taiate drumuri prin ele. Asta în 1981. Şi de atunci vă daţi seama cât s-a mai taiat. Iar acea pădure amazoniană reprezintă o bună parte din „plămânul” planetei noastre, care produce oxigen.

Ne plângem că avem încălzire globală, că dioxidul de carbon este mult prea mult în atmosferă... Pe de o parte producem prin industrie dioxid de carbon, pe de altă parte nu-l lăsăm să fie transformat din nou în oxigen, pentru că tăiem „plămânul”, taiem pădurile, şi atunci ne plângem.