Are 14 ani, gândeşte ca un adolescent, însă arată diferit. Şi asta din cauza înălţimii sale de doar 90 de cm. Cea mai mare parte a zilei şi-o petrece în casă, pentru că nu ajunge nici măcar la minerul de la uşă. Cum este să te naşti cu o boală extrem de rară în lume şi unică în Republica Moldova, ce dorinţe, vise şi suferinţe are Alexandru, aflăm din reportajul ce urmează.
Alexandru s-a născut ca orice copil perfect sănătos. La 9 luni făcea deja primii paşi singurel şi se bucura de o copilărie fericită alături de fratele şi sora mai mare. Până într-o zi, când băieţelul a încetat să mai crească. Şi totul a coincis cu vaccinarea, spune mama băiatului.
Cea mai mare parte a zilei, Alexandru şi-o petrece acasă, unde îşi aşteaptă mama sau sora de la muncă. În apartament are scăunelul lui de ajutor, poate să îşi pregătească singur un ceai sau să lucreze la calculator. Este un băiat descurcăreţ, gândeşte ca un adolescent, însă suferă din cauza bolii sale. Cu greu am reuşit să-l convingem să ne vorbească şi să ne povestească despre lucrurile care îl fac fericit.
În afară de călătorii, visează ca oamenii să fie mai buni, mai toleranţi şi mai grijulii faţă de planetă şi mediu. Dar, desigur, cel mai mare vis este să poată să fie independent, să facă lucruri despre care noi nu ne-am gândi niciodată că suntem privilegiaţi.
Alexandru a mers câţiva ani la şcoală, însă, pentru că adesea se îmbolnăvea, mama lui a hotărât să îl ţină acasă. Zilnic vine câte un profesor cu care face ore sau primeşte o mână de ajutor de la sora lui mai mare.
Iana, sora lui Alexandru, este studentă, dar şi munceşte ca să îşi poată ajuta familia. Ne spune că pe stradă, oamenii necunoscuţi îl tratează mereu pe Alexandru ca pe un copil mic.
Nu îşi vede fratele diferit şi asta şi-ar dori şi de la ceilalţi oameni.
După teme, este timpul pentru pasiuni de suflet. Iar cea mai mare este pieptănatul lui Seflie, pisica ce are o mulţime de fotografii pe pagina sa de pe reţele de socializare.
După cum vă spuneam, Alexandru are mereu nevoie de cineva ca să iasă la plimbare afară. Părinţii au avut grijă să refacă mânerele de la uşile din casă ca să le ajungă şi băiatul, dar lucrurile nu sunt la fel şi după uşă.
În toţi aceşti 14 ani de viaţă, familia lui Alexandru a bătut pe la zeci de uşi, s-au consultat, în măsura posibilităţilor financiare, cu mulţi specialişti. O grămadă de analize, consultaţii, nopţi nedormite. S-a reuşit doar să se excludă nanismul, anomalia genetică întâlnită la persoanele pitice. Cel mai mult însă, spune mama băiatului, suferă din cauza răutăţii semenilor şi lipsa prietenilor.
Viaţa nu este uşoară pentru Alexandru, nici pentru familia lui. Cred cu tărie că într-o zi vor găsi leacul acestei maladii rare. Dar până atunci, se bucură de micile bucurii şi se susţin în toate.
Cea mai mare parte a zilei, Alexandru şi-o petrece acasă, unde îşi aşteaptă mama sau sora de la muncă. În apartament are scăunelul lui de ajutor, poate să îşi pregătească singur un ceai sau să lucreze la calculator. Este un băiat descurcăreţ, gândeşte ca un adolescent, însă suferă din cauza bolii sale. Cu greu am reuşit să-l convingem să ne vorbească şi să ne povestească despre lucrurile care îl fac fericit.
În afară de călătorii, visează ca oamenii să fie mai buni, mai toleranţi şi mai grijulii faţă de planetă şi mediu. Dar, desigur, cel mai mare vis este să poată să fie independent, să facă lucruri despre care noi nu ne-am gândi niciodată că suntem privilegiaţi.
Alexandru a mers câţiva ani la şcoală, însă, pentru că adesea se îmbolnăvea, mama lui a hotărât să îl ţină acasă. Zilnic vine câte un profesor cu care face ore sau primeşte o mână de ajutor de la sora lui mai mare.
Iana, sora lui Alexandru, este studentă, dar şi munceşte ca să îşi poată ajuta familia. Ne spune că pe stradă, oamenii necunoscuţi îl tratează mereu pe Alexandru ca pe un copil mic.
Nu îşi vede fratele diferit şi asta şi-ar dori şi de la ceilalţi oameni.
După teme, este timpul pentru pasiuni de suflet. Iar cea mai mare este pieptănatul lui Seflie, pisica ce are o mulţime de fotografii pe pagina sa de pe reţele de socializare.
După cum vă spuneam, Alexandru are mereu nevoie de cineva ca să iasă la plimbare afară. Părinţii au avut grijă să refacă mânerele de la uşile din casă ca să le ajungă şi băiatul, dar lucrurile nu sunt la fel şi după uşă.
În toţi aceşti 14 ani de viaţă, familia lui Alexandru a bătut pe la zeci de uşi, s-au consultat, în măsura posibilităţilor financiare, cu mulţi specialişti. O grămadă de analize, consultaţii, nopţi nedormite. S-a reuşit doar să se excludă nanismul, anomalia genetică întâlnită la persoanele pitice. Cel mai mult însă, spune mama băiatului, suferă din cauza răutăţii semenilor şi lipsa prietenilor.
Viaţa nu este uşoară pentru Alexandru, nici pentru familia lui. Cred cu tărie că într-o zi vor găsi leacul acestei maladii rare. Dar până atunci, se bucură de micile bucurii şi se susţin în toate.
