Ce a mers prost? Privind retrospectiv la primul președinte al Rusiei, Boris Elțîn, și la legăturile sale strânse cu oligarhii în anii 1990, care au dus la privatizarea proprietății naționale și la ascensiunea unei clase de oameni de afaceri super-bogați, totul a fost întotdeauna controversat. Cel puțin unele răspunsuri sunt oferite într-un film de 67 de minute care a stârnit dispute aprinse în rândul opoziției ruse și al societății rusești.

Filmul, realizat de Fundația Anticorupție (FBK) a lui Alexei Navalnîi, cu președinta Maria Pevcih ca narator principal, are un titlu intenționat provocator, „Trădătorii”.

Scopul principal, după cum afirmă Pevcih la început, este de a căuta o înțelegere a modului în care Rusia a deraiat în anii de după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991. În opinia realizatorilor, țara a avut șansa de a deveni o țară democratică normală, bazată pe reguli, dar a eșuat pentru că cei cărora li s-au încredințat speranțele oamenilor i-au trădat.

Cine sunt acești „trădători”? Potrivit realizatorilor documentarului, cele mai mari păcate au fost cele ale lui Boris Elțîn, care a venit la putere ca un luptător neînfricat împotriva corupției din partidul comunist, iar odată ajuns la putere pur și simplu și-a umplut buzunarele. Proaspătul președinte al poporului a început prin a pune mâna pe o întreagă clădire de apartamente într-o suburbie luxuriantă a Moscovei pentru el și cei mai apropiați aliați ai săi – ca proprietate personală. De aici încolo, lucrurile nu s-au mai îmbunătățit.

Documentarul îi indică și pe primii oligarhi ruși, Boris Berezovski și Roman Abramovich, care au obținut de la Elțîn un important canal de televiziune de stat și o mare companie petrolieră, Sibneft, în schimbul sprijinului politic în alegerile prezidențiale din 1996.

O parte dintre acestea au fost simple acte de trafic de influență, dar o altă parte a fost corupție în toată regula și a avut loc și vărsare de sânge. Filmul notează cum cei care s-au opus privatizării proprietății de stat au murit în circumstanțe ciudate, cum ar fi Ivan Lițkevic, directorul unei rafinării de petrol din orașul Omsk din vestul Siberiei, cel mai mare din Rusia, sau au fost uciși, cum ar fi Oleg Certov, un parlamentar local din Omsk. Numeroase alte persoane au avut aceeași soartă.

Documentarul a provocat o erupție emoțională. Lansarea sa la jumătatea lunii aprilie a fost urmată de o avalanșă de comentarii furioase din partea principalilor autori ai reformelor din 1990 și a altor actori-cheie, precum și a unor intelectuali și jurnaliști proeminenți.

Viktor Șenderovici, un celebru satirist politic, aflat în prezent în exil, a calificat documentarul drept „direct și primitiv”, deși a recunoscut că este un verdict dur și probabil corect la adresa generației sale, care nu a reușit să instaureze o democrație adecvată în țară.

Mulți au atacat documentarul ca fiind inoportun și au spus că i-a divizat pe cei care se opun lui Vladimir Putin. Un fost magnat, în prezent sponsor al mai multor proiecte ale opoziției, Mihail Hodorkovski, a întrebat: „De ce să ridici acum urgent probleme care nu au nicio semnificație practică pentru lupta împotriva lui Putin și împotriva războiului, dar care divizează opoziția?”.

Gheorghi Satarov, un consilier al lui Elțîn, a declarat: „Nu este o problemă: firimiturile de material faptic sunt amestecate cu interpretarea lor, iar cele două nu sunt separate”.

Multora nu le-a plăcut titlul deschis provocator și i-au acuzat pe oamenii lui Navalnîi că folosesc limbajul și instrumentele atât de des folosite de propagandiștii Kremlinului.

Unii au mers atât de departe încât au acuzat organizația lui Navalnîi că pregătește terenul pentru o revoluție sângeroasă. Lev Șlosberg, șeful-adjunct al partidului Yabloko, singurul partid pretins independent căruia i se permite să existe în Rusia lui Putin, a declarat: „Discuția despre filmul ”Trădătorii” al Mariei Pevcih este, în esență, o discuție despre admisibilitatea revoluției în Rusia ca modalitate de restabilire a justiției. Este o discuție despre dreptul de a restabili justiția prin violență, prin încălcarea drepturilor și libertăților omului”.

Oleg Sisoev, vicepremierul lui Elțîn, a făcut aceeași acuzație de bolșevism, numind-o pe Pevcih „un nou Șarikov” – un personaj din satira bolșevismului „Inimă de câine” a lui Mihail Bulgakov, în care un experiment de laborator transformă un câine într-un om cu toate caracteristicile unui revoluționar primitiv.

Câteva voci importante au susținut filmul. Boris Akunin, un scriitor foarte popular, ale cărui cărți au fost recent interzise în Rusia, a comentat pe Facebook: „În general, da, așa a fost. Elțîn și echipa sa sunt de vină pentru faptul că Rusia a ajuns unde a ajuns. Iar mulți dintre cei în care am avut personal încredere la începutul anilor ’90 pot și ar trebui să fie numiți ”trădători””.

Nivelul de emoție reflectă neliniștea celor care s-au consolat mult vreme cu o dihotomie simplificată a bunului liberal Elțîn versus răul autoritar Putin.

Această contradicție reflectă într-o oarecare măsură faptul că, în timp ce Putin a zdrobit adversarii politici, Elțîn i-a tolerat în cea mai mare parte. Dar merită, de asemenea, să ne amintim că Mihail Gorbaciov a fost cel care a deschis țara și a slăbit controlul statului, diminuându-și în mod eficient propria sa influență asupra puterii (întrebat despre detaliile activităților KGB în anul revoluției din Cehoslovacia, în 1989, el a declarat în 1999, la Praga, în fața unui public: „De ce mă întrebați pe mine?”).

Elțîn, pe de altă parte, nu a făcut niciodată nimic care să-i slăbească puterile. Dimpotrivă, el a introdus o constituție cu prerogative prezidențiale enorme după ce tancurile sale au bombardat parlamentul în 1993.

El a fost, de asemenea, omul care l-a făcut pe Putin liderul incontestabil al țării la sfârșitul deceniului. 

„Trădătorii” a lansat o discuție îndelung amânată și extrem de necesară despre anii 1990, când Rusia a cunoscut pentru prima dată în istoria modernă alegeri democratice, dar a inaugurat și un program de privatizare care a îmbogățit un mic grup de oligarhi.

Dezamăgirea larg împărtășită față de acest gigantic transfer al bogăției comune către un grup mic de oameni, dublată de criza financiară din 1998, când neplata datoriilor i-a lăsat pe majoritatea rușilor groaznic de săraci, a fost cea care a creat cererea publică pentru un dictator. Această dorință populară de a avea pe cineva capabil să restabilească ordinea după tulburările economice a fost creația democraților și a oligarhilor.

Lansarea documentarului marchează un moment de referință. Este pentru prima dată când opoziția din exil a introdus o nouă dezbatere națională, în loc să răspundă pur și simplu la comportamentul Kremlinului.

Totuși, și mai important, a stârnit o dezbatere aprinsă de ambele părți ale frontierei ruse. A distrus efectiv argumentul conform căruia diaspora politică rusă este irelevantă după mai mult de doi ani de război total. Cum altfel se poate explica această discuție vibrantă și interesul deja uriaș pe care l-a atras? Filmul a fost deja vizionat de peste 4 milioane de ori.

Acesta vorbește despre viitorul Rusiei și pune cea mai urgentă întrebare. După cum spune Pevcih, „cea mai mare teamă a lui Navalnîi a fost că Rusiei i s-ar putea oferi din nou oportunitatea pe care a avut-o în anii 1990, doar pentru a o irosi din nou”.

Oamenii lui Navalny promit că vor mai urma și altele, așa că „Trădătorii” este doar primul episod al unei serii.

În cele din urmă, nimeni nu poate ignora influența lui Navalnîi asupra tuturor acestor lucruri.

Liderul opoziției îi tachinează pe toți de dincolo de mormânt. Poate că Putin a scăpat de dușmanul său, dar Navalnîi continuă să provoace și să inspire.

Moartea nu l-a redus la tăcere.