ACTUALITATE

Vlad Pohilă. ”Subcultura rusească ne devastează. Şi avem o şansă de scăpare: România, cultura, televiziunea, cărţile româneşti”

Plecarea lingvistului Vlad Pohilă la cele veşnice a cutremurat întreg spaţiul românesc. Poporul român şi cultura românească au pierdut un titan al scrisului, un om de o erudiţie excepţională. Autor al mai multor cărţi, îndrumare, sute de eseuri şi articole publicate în mass-media, retras în studii şi lectură, şi-a trăit viaţa într-o garsonieră modestă din Chişinău. Cunoştea şapte limbi, dar singura lui dragoste a fost limba română. În continuare, vă invităm să urmăriţi un reportaj realizat de Vasile Munteanu.

Vlad Pohilă s-a născut pe 6 aprilie 1953, în satul Putineşti, raionul Floreşti. Zilele şi nopţile le dedica cărţilor. Intelectual de marcă, avea modestia sufletului curat şi onest, iar limba română a servit-o cu devotament şi credinţă. I-a dedicat întreaga viaţă.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Acasă vorbeam în graiul moldovenesc. Este graiul meu la care ţin şi la care nu am renunţat niciodată. Uşor, uşor intrau şi nişte rusisme. Noi, însă, eram cumva avantajaţi că veneau rude din România şi nu înţelegeau ce înseamnă "holodilnic" (frigider) şi atunci eram atenţi să spunem româneşte ca să fim înţeleşi, ca să nu apară probleme în comunicarea cu rudele cele mai apropiate. Unele provocau râsul rudelor, dar un râs homeric, sincer şi nejignitor. O soră de a mea a spus că fiul ei e plecat în lagăr, adică tabără de pioneri, şi sora tatei, profesoară la universitatea din Bucureşti a spus: Mai sunt şi acum lagăre la voi? Era prin 1965. Ştiam că le-au închis, lagărele, după moartea lui Stalin. Şi atunci, sora le-a explicat că e vorba de o instituţie curativă, de agrement, de odihnă pentru copii. Era o tendinţă de a vorbi. Şi apoi aveam modele”.

Modele în familia Pohilă erau Televiziunea Română şi Radio Iaşi, ale căror unde reuşeau să treacă peste sârma ghimpată de la Prut.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Eu cu astea am crescut şi, unde se prindea, şi TVR-ul, care au fost, sigur că, o mană cerească, un dar nemaipomenit. Emisiuni extraordinare. Fiecare îşi alegea pe gustul, pe placul său. Era şi "Teleenciclopedia", cu promovarea cunoştinţelor generale, cu multe curiozităţi din lumea ştiinţei. Era "Cinemateca", cu cele mai grozave filme din toate timpurile. Era "O floare din grădină", concursuri cu interpreţi din folclor. Era "Cerbul de Aur". Am văzut toate ediţiile de la prima, la Braşov, şi când eram la facultate, în 70, era ediţia a treia sau a patra, am lăsat cursurile şi m-am dus să văd, să nu-mi întrerup vechimea de admirator al acestui festival nemaipomenit. Am prins şi crainicii cei mai grozavi de la TVR, a doua generaţie de crainici, de fapt, Nicolae Popescu şi Sanda Ţăranu şi Ioana Măgură. Erau admirabili la pronunţie, la comportament. TVR transmitea şi seriale, ceea ce pentru oamenii sovietici era ceva ireal. Era o noutate şi ne apropia cumva de Europa, de lumea civilizată, încă de pe atunci. Nu mai spun că acum România ne oferă TVR-ul, toate şansele de a ne apropia de Europa, de lumea bună şi civilizată, de a ne feri de subcultura rusească, pentru că mulţi nu ştiu, iar unii nu vor să recunoască că, există o mare cultură rusă, dar există una şi mai înspăimântătoare, subcultura, incultura rusească, care îşi face de cap la noi, asta ne domină, asta ne devastează. Şi avem o şansă de scăpare: România, cultura românească, televiziunea română, radioul românesc, cărţile româneşti”.

Pentru că îi erau atât de dragi scrisul şi limba vechilor cazanii, în 1975 Vlad Pohilă absolvea secţia de ziaristică din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat de la Chişinău.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Noi, ziariştii, am fost dintre cei avantajaţi. Făceam, practic, totul în română, toate cursurile. Dar mai era şi o ambiţie personală. Voiam să vorbim limba noastră în toată splendoarea ei, în toată frumuseţea, fără abţineri, fără rezerve. Era, vreau să vă spun, o stare de emulaţie pe atunci, pe care acum nu o mai văd. Foarte mulţi tineri doreau să-şi vorbească limba cât mai bine, cât mai nuanţat, cât mai diversificat. Nu o să mă credeţi, dar era un sistem între prieteni, desigur, cine admitea o abatare gravă de la norma literară sau cine utiliza o calchiere din rusă, era amendat. Era o puşculiţă în fiece cameră de cămin, în care se adunau bani pentru amendă, utilizaţi pe urmă corporativ. Starea aceasta de emulaţie, de întrecere, de competiţie, cine vorbeşte mai bine, mi se pare admirabilă, apreciabilă şi în condiţiile noastre ar trebuie să fie reluată în şcoli, în licee”.

În acea perioadă, în Basarabia se ducea o luptă aprigă pentru limba română. Cărţile în grafie latină erau interzise. Doar că, pe 31 iulie 1970, se întâmpla o minune. La teatrul de vară din Chişinău venea să susţină un concert formaţia rock românească "Mondial".

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Mergeau la Kiev şi acolo a fost ceva o problemă cu sala şi le-au sugerat să stea două zile la Chişinău. Pe 31 au avut un spectacol. Am fost. Dădeam admiterea, atunci, la facultate. Aveam 17 ani atunci şi spuneam: dacă nu intru la facultate, cel puţin să ascult grupul meu drag, al tuturor românilor, al tuturor basarabenilor”.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Spectaculos. Lumea se declanşase. Nu-şi mai stăpânea emoţiile. S-au băgat miliţieni cu cai ca să calmeze spiritele, pentru că era o manifestare frumoasă, dar nestăpânită, e adevărat, de emoţii şi de dragoste, pentru că membri grupului "Mondial" interpretau piese din poezia clasică românească: Eminescu, Octavian Goga, Ion Minulescu, Lucian Blaga, George Topârceanu, dar în stilul acest rock, care era gustat, şi mai este şi acuma, şi aminteau, pentru noi erau un fel de The Beatles al României. Nemaipomenit spectacol”.

Acel concert memorabil era o mană cerească deoarece, mărturisea Vlad Pohilă, în anii '70 niciun artist, niciun actor sau interpret din România nu putea trece Prutul. Erau interzişi.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Doar păsările treceau nestingherit Prutul, atunci. Oamenii mergeau foarte greu. Tatăl meu avea doi fraţi şi o soră refugiaţi în 1944 şi mergea cu invitaţie, dar dura, era greu. Şi alţii, la fel. Cărţile şi mai greu veneau. La fel, nestingherit, treceau Prutul şi undele de radio şi tv, spre marea noastră fericire. Astea ne-au salvat. Astea ne-au menţinut moralul”.

Moralul a fost menţinut şi de un grup de intelectuali, scriitori din Basarabia, care, în pofida tuturor riscurilor, luptau neîncetat pentru adevărul istoric. Unii, însă, au rămas fără serviciu pentru că-şi apărau limba.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Şi amintesc cazul cu Petru Cărare, care a scos o carte admirabilă, extraordinară, de poezii satirice, se numea "Săgeţi". Şi acolo, o poezie pe care o ştiu, eu am procurat acea carte. Peste câteva zile umblau şi întrebau cine a cumpărat cartea, să o dea. Erau confiscate, adunate de către securitate. O poezie de acolo:

Noi avem un hoţ în casă.
Noi cu hoţul stăm la masă,
Ne-a ieşit mai ieri în cale
Cu idei şi cu pistoale
Şi-acum să ne ia se-ndură
Şi bucata de la gură
Şi-ncă altă noutate:
Eşti dator să-i spui şi frate,
Dar să-i dai în loc de pită
Un calup de dinamită.

Desigur, era clar despre cine era vorba. Noi simţeam zilnic şi această noutate de a-i spune frate mai mare şi că-l iubeşti. Nu se mai săturau ruşii niciodată, nici acum. Vor să fie cei mai iubiţi, cei mai respectaţi, fără să înţeleagă elementarul că, pentru asta trebuie să ai temeiuri solide”.

Spre deosebire de ruşi, locuitorii acestui pământ aveau, de exemplu, temeiuri solide în susţinerea revendicărilor de a citi şi scrie în limba română. În 1985, liderul sovietic Mihail Gorbaciov anunţă procesul de restructurare a URSS-ului, iar în 1988 introduce "glasnostiul", un concept care asigura o mai mare libertate a cuvântului. Noul context politic oferă muniţie intelectualităţii de la Chişinău în lupta ei pentru limbă şi alfabet.      

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Scriitorii au avut un rol mare în acest sens. Au fost nişte şedinţe, adunări generale ale scriitorilor, la care s-a vorbit şi se spunea totul pe faţă şi încercau de la CC, de la Comitetul Central să stopeze, să oprească. Nu le-a reuşit. Nu mai erau acei Buddha infailibili şi nu se mai temeau de ei. Dădeau replici dure scriitorii acestor funcţionari de partid, care, uneori, plecau de la aceste şedinţe cu coada între vine. Eram pe atunci la academie. Tocmai făcusem doctoratul, făceam şi apoi eram angajat şi am avut ocazia să particip la asemenea întâlniri cu boşii de partid şi vedeam cum pleacă ei, sigur că, foarte necăjiţi, lezaţi în amorul propriu, dar asta era”.

Pe acest fundal, la Chişinău, au început să apară ziare şi reviste cu tiraje enorme, de neînchipuit pentru ziua de astăzi.  

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „260 de mii Literatura şi Arta avea pe atunci un tiraj. Dar erau multe, care scriau adevărul. Scriau despre necazurile oamenilor, abordând teme tabuizate anterior, interzise: deportările, foametea organizată, ocupaţia sovietică, comportamentul mizerabil, sălbatic, barbar al ruşilor când au venit în 40. Lumea a aflat, tinerii, cu stupoare ce s-a întâmplat, pentru că părinţii nu le povesteau. Se temeau să spună adevărul, ce tragedie au trăit ei în deportări, cum au fost duşi cu bou – vagonul, în vagoane de vite, fără apă, pe călduri infernale. Li se dădea, în mod special, peşte sărat ca să le provoace setea şi nu le dădeau apă şi multe altele”.

Pe 15 februarie 1989, la Chişinău, apare revista "Glasul", prima publicaţie cu alfabet latin din Basarabia postbelică, dar editată clandestin în Ţările Baltice. Vlad Pohilă, însă, vorbea modest despre contribuţia sa deloc modestă la apariţia revistei.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Glasul a apărut în condiţiile unei lupte pentru recăpătarea limbii române şi alfabetului latin. Şi în aceste discuţii, Ion Creangă, pardon, Ion Druţă, la Uniunea Scriitorilor, a lansat ideea aceasta. Se discută: "Haideţi să facem o revistă de probă. S-o numim "Glasul", în consonanţă cu "Glasnosti", politica de transparenţă, în rusă – glasnosti, aşa, a lui Gorbaciov. Şi dacă va lua foc, dacă va ţine, va prinde această idee, vom mai scoate, dacă nu, încetăm discuţiile. A spus asta în toamna târzie a anului 1987 şi a plecat la Moscova să-şi scrie romanele”.

Şi ideea a fost preluată imediat de poeta Leonida Lari şi ziaristul Viorel Mihail.  

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Ei sunt ctitorii. Amintesc aici de personalitatea Eugeniei Duca, o businessmenă, care şi-a oferit serviciile să sponsorizeze această întreprindere riscantă, pentru că s-a făcut totul clandestin. Eu am fost atras pentru că se auzise că ştiu mai bine româneşte, ştiu a scrie şi am redactat primul număr. Au avut o contribuţie masivă şi alţii. Amintesc de Iurie Zavadschi, care a făcut macheta, un pictor şi un ziarist de mare talent şi un extraordinar patriot, ardent. Vsevolod Cernei, Virgil Zagaevschi. Şi cum aici nu era material tipografic suficient, era pentru franceză, dar nu şi pentru română, dar era ş interzis să tipăreşti un text cu litere latine, riscai puşcărie pentru asta, s-a decis să mergem în Ţările Baltice. S-a luat legătura cu scriitorii de acolo. Mai întâi la Riga, apoi la Vilnius. În februarie – martie am fost şi eu la Riga cu primul număr. Acolo am tipărit. S-a adus un tiraj de 60 de mii. Când a ajuns la Chişinău, s-au difuzat câteva mii de exemplare, seara, în zona monumentului lui Ştefan cel Mare, gratuit. Întreba: Ştii româneşte? Dacă spunea da, primea un ziar. Reacţiile au fost extraordinare. Am văzut oameni mai în vârstă, e adevărat, femei, mai sentimentale prin definiţie, care plângeau sărutând acest ziar”.

Al doilea număr al revistei Glasul a văzut lumina tiparului în Lituania, având un tiraj de 100 de mii de exemplare.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Un ziar sovietic de atunci, cel mai scump şi cel mai important "Pravda", costa 3 copeici. "Glasul" se vindea cu o rublă, deci era de 30 de ori mai scump şi-l cumpărau ca pâinea cea caldă. Nu se gândea nimeni, voiau să aibă o amintire, voiau să se implice, în felul acesta, la obţinerea unei dreptăţi, îndreptarea unei nedreptăţi nepermise, criminale pe care au săvârşit-o ocupanţii sovietici şi care nu se lasă nici acum. Tot vor să ne ţină în chingile unor nedreptăţi, în chingile unor, cum să zic mai delicat, în chingile unor stări care lor le convine şi nouă nu ne convine. Se ştie că, ceea ce îi poate plăcea mielului, nu-i poate plăcea lupului şi invers”.   

Revenirea limbii române în Basarabia, în august '89, a fost un miracol, spunea Vlad Pohilă.  

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Pentru mine a fost o mare bucurie. Eu am avut un ataşament, să spun aşa, intim, familial, dacă vreţi. Noi scriam acasă româneşte pentru că mama nu ştia alt alfabet, pe cel rusesc nu l-a învăţat şi fraţii mei, care au făcut armata la ruşi, eu nu am făcut-o, scriau din armată numai româneşte pentru că altfel mama nu înţelegea şi le răspundea. Eu îi scriam de la facultate. E alfabetul casei noastre, dacă vreţi. Asta o spun pentru că atunci nu ştiam dacă se va reveni. Ştiam că este aşa, că aşa se cuvine. Un semn de respect pentru mama, în acelaşi timp, şi un omagiu, sigur că da, limbii române era”.

 Iar acceptarea necondiţionată a alfabetului latin, în Basarabia, a fost un alt miracol.  

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Nu a existat nicio împotrivire. O fi miorlăit cineva la nivel de piaţă că, uite, literele astea numi plac. O fi fost vreun caz la vreo şcoală, nu ştiu, s-o fi împotrivit vreun profesor mai retrograd, dar, în general, a fost acceptat cu dragoste, chiar aş spune – cu patimă.  Şi zic asta pentru că, am ţinut nişte cursuri de grafie românească atunci, în septembrie 1989, pentru profesori şi învăţători din Republica Moldova. Am avut câteva serii şi eram vreo cinci de la Academia de Ştiinţe, eu fiind încă acolo angajat. Printre audienţi am avut mulţi oameni vrednici, inclusiv, doamna Maria Ciobanu., acum deputat. Dacă aude, spun că a fost o audientă foarte silitoare şi care erau mulţi, majoritatea. Apoi am predat, aceleaşi cursuri, după aceeaşi schemă, la Cernăuţi, unde erau aproape 100 de şcoli româneşti. Acum nu ştiu dacă mai sunt 30. Au tot închis ucrainenii. Merg pe urmele fraţilor lor ruşi şi acolo am simţit şi  mai puternică dragostea şi ataşamentul pentru alfabet. Chiar când scriau pe tablă, parcă o făceau mai atent, cu mai mult drag decât atunci când scriau cu litere ruseşti.”.

Astăzi, declara convins Vlad Pohilă, legislaţia cu privire la funcţionarea limbilor în Republica Moldova trebuie ajustată.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Rusa are la noi prea multe atribuţii, prea multe drepturi. E de nepermis limba unui grup etnic să aibă atâtea, mai multe, pe alocuri, decât cea a băştinaşilor. Nicio legislaţie din lume nu îngăduie aşa ceva, ca drepturile minoritarilor să le depăşească pe cele ale băştinaşilor. Nu există aşa ceva”.

În Republica Moldova, limba română este omagiată în fiecare an, pe 31 de august, dar începând cu anul 2011, prin decizia Parlamentului de la Bucureşti, limba noastră cea română este sărbătorită în întreg spaţiul românesc.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Este un omagiu adus basarabenilor, care au avut, totuşi, o contribuţie deosebită, aş spune că două merite deosebite aş evidenţia în contextul general românesc: primul a fost de a vota primii unirea cu România în 1918 şi al doilea este acesta, când s-a luptat, şi eu văd şi acum în faţa ochilor scenele vii, foarte vii, cum mulţimile sincere, cu ochi curaţi şi sinceri, care doreau această schimbare, obţinerea limbii. Nu se gândea nimeni sau foarte puţini se gândeau la avantaje economice. Nimeni nu a scandat: vrem salarii, vrem pensii sau alte alocaţii sociale, dar limbă – alfabet scandau, istorie adevărată, scandau, unire moldoveni, scandau”.

Vlad Pohilă a plecat la cele veşnice cu un mare regret în suflet.

VLAD POHILĂ, scriitor, publicist, lingvist: „Noi avem ghinionul de a perpetua nişte conduceri nesăbuite, nepregătite şi insensibile la valorile naţionale. Toţi sunt preocupaţi sau majoritatea sunt preocupaţi de afaceri, de capitaluri etc, şi problemele acestea de stringenţă absolută, cum ar fi limba maternă, literatura, cuvântul scris, cuvântul cântat, istoria sunt neglijate într-un mod nepermis.