La Biserica Sfântul Apostol Andrei din Durleşti a fost inaugurată o troiţă în memoria deportaţilor şi tuturor victimelor regimului sovietic de ocupaţie. Ctitor este Margareta Spânu-Cemârtan, deportată şi ea la vârsta de doar şapte ani. Calvarul prin care a trecut a determinat-o să înalţe acest monument, spre veşnica amintire a celor care au suferit în urma represiunilor staliniste.
Margareta Spânu-Cemârtan are 78 de ani. A fost deportată în anul 1949, împreună cu fratele mai mare, tatăl şi bunica, în regiunea Kurgan.
MARGARETA SPÂNU-CEMÂRTAN, victimă a deportărilor: "Adevărată pustietate, sălbăticiune, vara ne salva taigaua siberiană, iarna trăgeam o foamete nemaipomenită şi frică de lupi şi frig, tot ce-i mai rău în viaţă noi am pătimit în cei şapte ani de zile".
Copilăria i-a fost marcată de momente groaznice. A rezistat mâncând un cartof pe zi şi apă fiartă. S-a întors, într-un final, acasă pe când avea 14 ani.
MARGARETA SPÂNU-CEMÂRTAN, victimă a deportărilor: "Am îngropat acolo foarte mulţi oameni, nu rezistau la frig şi foame, dar noi am rezistat, iată fiind fără mamă am rezistat şi ne-am întors acasă. Acasă ne aştepta aceeaşi Siberie, acelaşi calvar, nu ne-au întors absolut nimic".
Femeia spune că i-au trebuit 20 de ani să vadă această troiţă ridicată. În tot acest timp a bătut pe la multe uşi şi şi-a cheltuit toate veniturile pe avocaţi şi acte, astfel încât să primească sumele compensatorii pentru gospodăriile confiscate ale părinţilor şi a bunicilor, iar din aceşti bani să poată construi monumentul.
MARGARETA SPÂNU-CEMÂRTAN, victimă a deportărilor: "Am hotărât să nu ne folosim noi de banii aceştia, fiecare ştie cât de necesari sunt banii şi ce pensie avem mizerabilă, dar am vrut anume pentru memoria celor care au fost nimiciţi fără de nicio vină".
VITALIA PAVLICENCO: "Şi în familia mea, la fel au fost deportări, nu a fost tata şi bunicul pentru că ei au fost ucişi, dar rudele cele mai apropiate au fost deportate şi s-au salvat prin faptul că au muncit, de exemplu naşa părinţilor mei făcea sobe şi prin asta ea putea să capete o bucăţică de pâine".
IULIAN RUSANOVSCHI, avocat: "Pentru a nu permite ca uitarea să se aştearnă asupra valurilor de suferinţă prin care au trecut românii din Basarabia, sunt necesare asemenea locuri de memorie".
Şi pentru că cine uită trecutul riscă să-l repete, e important să ştim prin ce au trecut bunicii şi părinţii noştri.
NICOLAE DABIJA, scriitor: "Iată apare câte un monument, aşa cum a făcut doamna Margareta Spânu-Cemârtan întru memoria nu numai a părnţilor, bunicilor, fraţilor şi surorilor, dar şi întru memoria rudelor noastre pentru că şi rudele noastre au murit prin Siberia, osemintele lor zac risipite pe malul Irtâşului sau Obilor şi aşteaptă poate să-i aducem acasă".
Mâine se împlinesc 71 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste. Desfăşurate în trei valuri, deportările au însemnat una dintre cele mai dureroase pagini din istoria românilor basarabeni.
MARGARETA SPÂNU-CEMÂRTAN, victimă a deportărilor: "Adevărată pustietate, sălbăticiune, vara ne salva taigaua siberiană, iarna trăgeam o foamete nemaipomenită şi frică de lupi şi frig, tot ce-i mai rău în viaţă noi am pătimit în cei şapte ani de zile".
Copilăria i-a fost marcată de momente groaznice. A rezistat mâncând un cartof pe zi şi apă fiartă. S-a întors, într-un final, acasă pe când avea 14 ani.
MARGARETA SPÂNU-CEMÂRTAN, victimă a deportărilor: "Am îngropat acolo foarte mulţi oameni, nu rezistau la frig şi foame, dar noi am rezistat, iată fiind fără mamă am rezistat şi ne-am întors acasă. Acasă ne aştepta aceeaşi Siberie, acelaşi calvar, nu ne-au întors absolut nimic".
Femeia spune că i-au trebuit 20 de ani să vadă această troiţă ridicată. În tot acest timp a bătut pe la multe uşi şi şi-a cheltuit toate veniturile pe avocaţi şi acte, astfel încât să primească sumele compensatorii pentru gospodăriile confiscate ale părinţilor şi a bunicilor, iar din aceşti bani să poată construi monumentul.
MARGARETA SPÂNU-CEMÂRTAN, victimă a deportărilor: "Am hotărât să nu ne folosim noi de banii aceştia, fiecare ştie cât de necesari sunt banii şi ce pensie avem mizerabilă, dar am vrut anume pentru memoria celor care au fost nimiciţi fără de nicio vină".
VITALIA PAVLICENCO: "Şi în familia mea, la fel au fost deportări, nu a fost tata şi bunicul pentru că ei au fost ucişi, dar rudele cele mai apropiate au fost deportate şi s-au salvat prin faptul că au muncit, de exemplu naşa părinţilor mei făcea sobe şi prin asta ea putea să capete o bucăţică de pâine".
IULIAN RUSANOVSCHI, avocat: "Pentru a nu permite ca uitarea să se aştearnă asupra valurilor de suferinţă prin care au trecut românii din Basarabia, sunt necesare asemenea locuri de memorie".
Şi pentru că cine uită trecutul riscă să-l repete, e important să ştim prin ce au trecut bunicii şi părinţii noştri.
NICOLAE DABIJA, scriitor: "Iată apare câte un monument, aşa cum a făcut doamna Margareta Spânu-Cemârtan întru memoria nu numai a părnţilor, bunicilor, fraţilor şi surorilor, dar şi întru memoria rudelor noastre pentru că şi rudele noastre au murit prin Siberia, osemintele lor zac risipite pe malul Irtâşului sau Obilor şi aşteaptă poate să-i aducem acasă".
Mâine se împlinesc 71 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste. Desfăşurate în trei valuri, deportările au însemnat una dintre cele mai dureroase pagini din istoria românilor basarabeni.
