Ludmila Frunză şi-a urmat soţul în sudul Basarabiei Istorice şi de atunci limba română şi România fac parte din viaţa ei de zi cu zi.

„M-am născut în satul Copceac, într-o familie de intelectuali. Mama este profesor de fizică şi matematică, iar tata este agronom. Atmosfera de dragoste şi, totodată, stricteţea au fost plasate pe primul loc. Am învăţat a rotunji primele buchii în limba rusă la şcoala din sat, unde, la rând cu alte obiecte, se studia limba maternă – găgăuza şi limba de stat – româna. Apoi am studiat la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea de filologie, Specializările - Limba si literatura găgăuză şi Limba şi literatura română. Mai târziu am absolvit şi Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Pedagogice de Stat din Ismail. După absolvirea facultăţii la Chişinău m-am întors ca profesor în satul natal Copceac, unde era nevoie din ce în ce mai mare de profesori de limba română. Dar nu am stat prea mult acolo pentru că destinul îmi rezervase o viaţă în altă parte! După ce m-am căsătorit cu soţul meu, l-am urmat în Ucraina, în satul lui natal, Barta. Din anul 2003, după concediul de maternitate şi până astăzi sunt implicată în procesul educaţional al copiilor din această localitate, predând Istoria, fiind în acelaşi timp şi directorul adjunct al şcolii. Mi-am cunoscut soţul în timpul facultăţii la Chişinău. El era student la Universitatea Agrară. La început am vorbit mai mult în limba rusă, dar treptat, treptat m-am îndrăgostit...şi de limba română. Dragostea m-a împins să învăţ şi limba română mult mai serios, deoarece era limba maternă a viitorului meu soţ!  Aşa că de atunci limba română a prins rădăcini adânci în familia mea de acum!”


 

Mama a fost cea care a determinat-o să devină profesor şi de aceea este recunoscătoare părinţilor săi pentru educaţia pe care i-au dat-o.

„Ei cultivau în noi trăsăturile care aveau să rămână pentru totdeauna prezente şi de mare preţ, adică omenia, responsabilitatea, compasiunea, dragostea faţă de mediul înconjurător, setea de cunoaştere, de valori culturale şi, ceea ce m-a salvat mult în viaţă, încrederea doar în propriile puteri. În timpul şcolii eram nevoită să „merg pe sârmă”... fiindcă mama îmi era profesoară trebuia să fiu un exemplu pentru ceilalţi colegi, dar nu reuşeam întotdeauna! Poate şi  de aceea eram printre învingători la toate concursurile la care participam sau la olimpiade. În clasa a zecea am ajuns la nivelul republican la Olimpiada de limba şi literatura maternă, obţinând locul al III-lea. Ce bucurie era pe capul meu! Competiţia am continuat-o şi în timpul facultăţii.

Sunt multe amintiri din copilăria mea care-mi încălzesc sufletul, dar una e de neuitat. Părinţii mei singuri au construit casa. Şi îmi amintesc cum au instalat uşile, ferestrele, podelele din lemn - scânduri albe, netede, noi. Mirosul uimitor şi extraordinar al lemnului alb, prospeţimea şi puritatea m-au impresionat foarte mult. Eram mică şi naivă, o rugam pe mama să nu vopsească nimic, să rămână  uşile,  ferestrele, podelele nevopsite!

Nu pot uita nici cum mă învăţa bunelul să prepar mâncarea. Mama era permanent ocupată la şcoală. Bunelul a fost bucătar în timpul serviciului militar în armata română, aşa că punea pasiune de fiecare dată când îmi arăta cum să prepar bucate tradiţionale. El m-a învăţat, prin exemplul lui, că bucătăria cere mult suflet şi multă dragoste. Datorită lui, cu prieteni sau fără, masa noastră este întotdeauna copioasă şi gustoasă, lucru apreciat foarte mult de toată familia mea!”

Şcoala unde este profesor de istorie şi director adjunct este într-un sat cu oameni harnici şi gospodari, care fac tot ce le stă în putinţă ca fiii şi fiicele lor să aibă ce le trebuie pentru a putea învăţa şi avea rezultate bune la învăţătură. Din păcate, prima jumătate de an din 2020 i-a pus pe toţi la încercare, profesori, elevi şi părinţi.



 

„Pandemia ne-a întristat pe toţi. Însă ne-a amintit cât de important este să avem grijă de sănătatea noastră şi de a celor dragi. Regret foarte mult că s-au pierdut atâtea vieţii în acest război cu un duşman nevăzut. Eu personal mă străduiesc să privesc lucrurile din unghiuri diferite. Ritmul vieţii umane ne-a transformat într-o societate de consum şi am uitat de ceea ce contează în vieţile noastre, care sunt valorile adevărate. În primul rând necesitatea de a petrece mai mult timp cu familia, de a oferi mai multă atenţie copiilor noştri. Eu mă străduiam să văd în izolare momente pozitive precum posibilitatea de a ne ocupa, în sfârşit, de lucrurile care ne hrănesc sufletul, ne extind orizontul de a cunoaşte lumea. Această maladie a împins lumea să se gândească mai cu grijă la starea în care se află planeta noastră.

Mai complicat au stat lucrurile cu procesul educaţional. Nici copiii, nici profesorii, nici părinţii nu au fost pregătiţi pentru o astfel de situaţie. Necesitatea de adaptare rapidă şi activitatea în condiţii inedite ne-au plasat într-o nouă ipostază - învăţământul la distanţă, ceea ce nu e obişnuit pe la noi. Sincer vorbind, n-aş mai vrea sa fie continuate studiile în asemenea mod. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne apere şi să ne ajute pentru a ne putea descurca în orice situaţie...”



 

Sudul Basarabiei Istorice adună de secole numeroase grupuri etnice care au reuşit să trăiască în armonie şi să depăşească împreună orice situaţie dificilă. Multe familii sunt mixte şi tradiţiile şi obiceiurile s-au combinat în armonie şi bună înţelegere.

„Sunt un om care iubesc tot ce este al meu, mă mândresc cu poporul meu, care a fost mult chinuit pe parcursul istoriei sale, dar şi-a păstrat originalitatea, limba, tradiţiile, obiceiurile şi continuă să-şi cultive cultura. Îmi amintesc cât de mult mă uimea frumuseţea limbii române când abia începeam s-o învăţ, dar, totuşi, o limbă străină o poţi studia într-un an, însă limba mamei o înveţi toată viaţa. De aceea mi-am zis încă de la începutul activităţii pedagogice, că nicio limbă din lume nu e mai preţioasă decât limba maternă. Poţi atinge piscurile culturii altor popoare numai atunci când rădăcinile conştiinţei vor pătrunde adânc în relieful culturii naţionale. Şi aceasta trebuie s-o înţeleagă şi urmaşii noştri. Drept dovadă, pot confirma cu demnitate, că la Şcoala de cultură generală de treapta I-III din comuna Barta, împreună cu elevii, am dat naştere Muzeului Istoric al Plaiului Natal, unde au fost adunate diferite obiecte, mărturii, documente care demonstrează că această comunitate are o istorie bogată. Prin intermediul reţelelor de socializare, tineretul are acces la informaţie mult mai rapid, dar le-aş aminti că numai o  comunicare vie poate transmite de la o generaţie la alta cultura, dragostea faţă de limbă şi literatură, istoria şi tradiţia naţională.

Sunt cetăţean al Republicii Moldova, locuiesc şi muncesc în Ucraina. Când trăiam în Republica Moldova vorbeam două limbi:  găgăuza şi româna, ultima – limbă de stat. În popor se spune că Patria este acolo unde locuieşti. Fac parte din minoritatea naţională din sudul Basarabiei Istorice, astăzi Ucraina. Precum fiecare cetăţean din această ţară respect legile fără îndoială, dar, din considerentul meu, orice minoritate naţională are dreptul la promovarea culturii, istoriei, tradiţiilor strămoşeşti în limba maternă.

E limpede, ca lumina zilei, că o persoană care cunoaşte mai multe limbi dă dovadă de o erudiţie extinsă. Însă este nevoie să studiem în limba maternă pentru a păstra tradiţia, portul, cultura, istoria neamului nostru. Oricare ar fi acela şi oriunde am trăi!”

 

Interviu realizat de Aura Dobre