În perspectiva ultimelor evoluţii tot mai inflamate de la Chişinău, nu trebuie ignorată pădurea din cauza copacilor. Iar pădurea înseamnă alegerile prezidenţiale din noiembrie 2020 şi posibilitatea schimbării majorităţii guvernamentale, de la una pro-rusă şi (tot mai) antiromânească la una pro-europeană şi, cel puţin, nu antiromânească, consideră analistul Dan Dungaciu.
Metafora cu ISIS şi Assad la Chişinău e următoarea. În iunie 2019, la Chişinău, dilema pentru pro-europenii de la Blocul ACUM era dacă te poţi alia cu socialiştii (ISIS) împotriva pentru a-l debarca pe Vladimir Plahotniuc (Assad), se arată în analiza lui Dan Dungaciu.
Părerile sunt şi azi împărţite, dar nu asta interesează acum. Alianţa s-a făcut, iar după căderea rapidă, în noiembrie 2019, a guvernului Maia Sandu, pro-europenii de la Chişinău au acum exact aceeaşi dilemă, dar cu semn schimbat: să se alieze cu Vladimir Plahotniuc (Assad) pentru a doborî ISIS (Igor Dodon şi socialiştii săi). Vom cerceta mai jos această dilemă, care e cheia de înţelegere a politicii din stânga Prutului, insistând şi pe un corolar al acesteia: un război informaţional insidios şi periculos, care vrea să o învăluie. R. Moldova – manual de întrebuinţare
Evoluţiile politice din R. Moldova trebui să fie înţelese după o singură grilă, geopolitică, aceeaşi care a funcţionat de la începutul republicii până astăzi: Vest versus Est. Alegerile au fost şi sunt întotdeauna geopolitice, la fel şi partidele, lucru confirmat şi de eşecul coaliţiei efemere PAS-PSRM care a încercat că depăşească geopolitica şi să instituie „naţiunea civică”.
Dincolo de Prut, Estul şi Vestul, nu Stânga şi Dreapta, au ponderi relativ egale în electorat. Aşa a fost întotdeauna şi aşa e şi azi. Celebra majoritate din 2001 a lui Voronin de 71 de deputaţi s-a bazat în realitate pe 50,07% din vot, dar, prin redistribuire, s-a ajuns la majoritate constituţională. La fel a fost şi în 2009, când alianţa pro-europeană a câştigat, la mustaţă, majoritatea, după ce l-a extras pe Marian Lupu de la comunişti şi a schimbat mecanismele de redistribuire a voturilor. Avem de-a face, generic, cu o bătălie perpetuă între două blocuri geopolitice, „Alianţa pentru Integrare Europeană” - sub diverse denumiri - şi „Partidul Comuniştilor” – comunist/socialist.
Prima include pe toţi europenii, de toate nuanţele, a doua pe toţi pro-esticii, de toate nuanţele. Miza principală în orice competiţie electorală este ca fiecare „bloc” să nu aibă „dubluri” şi să reuşească să îşi adune toate voturile, să nu le risipească.
Despre asta e vorba în viaţa reală, restul sunt poveşti sau pudibonderii morale. Diferenţa între „blocuri” o face partidul balama numit generic „PDM”, un soi de Ostap Bender al politicii moldoveneşti, un partid fără identitate, nici politică nici etnică, doar cu interese, pentru care nimic nu contează cu adevărat, în care trebuie să ai o disponibilitate morală de elastic, de genul lui Marian Lupu, care vorbea „româneşte” ştiinţific şi „moldoveneşte” politic – culmea,
Lupu avea cel mai românesc accent din tot Parlamentul! –, un partid în care emblematici sunt politicienii de tip „Diacov”, indivizi care reuşesc să rămână cu conştiinţa curată până la sfârşit, pentru simplu motiv că nu şi-au folosit-o niciodată.
Dar fără acest partid şi fără acest electorat, electoratul familiilor mixte din republică, practic, nu se poate face o majoritate pro-europeană. De la unionişti la „PDM”, totul trebuie cules, toate nuanţele de „pro-europenitate”, dacă vrei să ai peste 50%. Maia Sandu nu a făcut asta în 2016, şi nu a ajuns preşedinte. La fel e şi acum, la fel va fi şi mâine. Moartea proiectului civic. Eşecul descălecatului americano-europeano-rus şi reapariţia lui Vladimir Plahotniuc.
„AIE” este un nume generic, reprezentând tot frontul pro-european, în toate intensităţile lui (de la unionişti, cei mai intenşi pro-europeni, la „PDM”). Iar în perspectiva alegerilor prezidenţiala din noiembrie sau parlamentarele de după, această alianţă trebuie să fie refăcută.
Nu că aşa e „moral”, nu că ne place, ci pentru că altă soluţie nu este. Nimeni nu poate bate aritmetica electorală. Marea dezbatere de la Chişinău este legată de reapariţia pe scena politicii din R. Moldova, prin interpuşi, a lui Vladimir Plahotniuc, aflat acum în SUA. Reapariţia pe scenă a oligarhului sau a lui Ilan Shor – aflat, se pare, în Israel - are o singură explicaţie. Anularea acordului de la 3 iunie 2019, adică eşecul a ceea ce am numit descălecatului americano-europeano-rus.
Descălecatul înseamnă o întemeiere sau reîntemeiere. Pe 3 iunie a fost un descălecat care a vrut să „reîntemeieze” R. Moldova pe baze civice, dincolo de geopolitică. A fost un eşec complet şi fulgerător, la care nu se va mai întoarce nimeni niciodată. Măcar atâta lucru pozitiv a rămas din Alianţa PAS-PSRM, dincolo de debarcarea lui Plahotniuc: „proiectul civic”, ca proiect strategic pentru R. Moldova, a eşuat complet. „Lock, stock, and barrel” cum ar spune prietenii noştri americani.
Deci, revenind, descălecatul acesta a eşuat, acel „ménage à trois” – SUA, UE, Rusia – nu mai funcţionează la Chişinău, este clar că totul s-a dezechilibrat, Bruxelles-ul şi Washingtonul au rămas cu ochii în soare. Igor Dodon a rămas cu toată puterea, practic, dar Rusia a obţinut o victorie à la Pyrrhus, pe care nu şi-a dorit-o de fapt, dar nu a avut încotro, şi a rămas cu Igor Dodon pe cap.
Când Igor Dodon se plimba ţanţos ca un curcan crezând că lumea e la picioarele lui, nu a înţeles că, de fapt, prin ruperea acordului, îşi semnase şi condamnarea politică. Iar Rusia nu îşi va tăia venele pentru el, pentru că are suficiente pe cap şi înţelege foarte bine că nu poate avea toată puterea în republică. Oricum nu are ce face cu ea şi asta costă, iar Moscova nu are bani.
Pentru că 3 iunie a căzut, pentru că Dodon şi Rusia trebuie contracaraţi şi readuşi în republică la dimensiunile lor normale, au reapărut în scenă Plahotniuc, Shor, şi alte personaje de genul acesta despre care nu am mai fi auzit nimic dacă nu se rupea unilateral înţelegerea.
Deci acum avem de-a face cu o resetare, cu o reechilibrare a jocului de forţe, când inclusiv Plahotniuc capătă valoare de întrebuinţare. Iar la situaţia extrem de grea şi care va deveni şi mai grea anul acesta în republică, evident că, prin contrast, nici măcar Plahontiuc nu mai pare aşa de negru. Dar repet, nu e vorba de Plahotniuc în sine, nu înseamnă că ar fi fost bun vreodată – până la urmă „binomul Plahotniuc-Dodon” a dus la ce avem astăzi -, ci că acum, dat fiind contextul, are valoare de întrebuinţare… „PDM” a trecut de partea „Vestului”, cel puţin o parte, dar hemoragia nu se va opri aici. E o chestiune de timp.
Ce poate urma la Chişinău O coaliţie de tip „AIE” e posibilă în R. Moldova, în diverse versiuni. Şi nu prin alegeri, ci prin reamenajări în interiorul parlamentului. Anticipatele nu sunt o opţiune, ci, în perspectivă, vorbim de schimbarea de majoritate, apoi schimbarea de guvern, ceea ce este altceva. Dar lucrurile nu trebuie grăbite. Primul pas este constituirea unei majorităţi, nu doar pe hârtie, ci asumate, fie şi discret. Adică o nouă „AIE”, despre care vorbeam, sigur, cu alt nume, indiferent care, inclusiv una „tehnocrată” sau „guvern de uniune naţională”.
Dar, electoral vorbind, ar fi acelaşi lucru, căci fundamental este să aibă voturi în parlament – iar parlamentarii sunt cei care sunt, 100 de bucăţi, unul fugar, nu poţi să îi schimbi până la prezidenţiale din 1 noiembrie. Când această „AIE” va fi negociată şi constituită, cu mâna la nas, cu mască de protecţie septică pe faţă, cu strâns din dinţi, cu înjurături, cu reproşuri etc., deci când va fi negociată, abia atunci va trebui schimbată formal majoritatea, apoi – daca se va putea asta - guvernul…
Dar nu acum, ci doar înainte de prezidenţiale. Cu suficient de mult timp înainte ca lumea să aibă timp să afle că există o majoritate constituită în perspectiva alegerilor prezidenţiale, şi mai departe, şi cu prea puţin timp ca această majoritate să guverneze efective şi să fie responsabilă pentru dezastrul guvernării Chicu.
În plus, şi acesta este un lucru important mai ales în R. Moldova, s-ar transmite şi semnalul că – în eventualitatea că mai candidează - Igor Dodon e slab şi a pierdut guvernarea, ceea ce la public contează mai ales în preajma alegerilor. Candidatul la prezidenţiale Această coaliţie nu trebuie să aibă neapărat un candidat comun. Să nu uităm că trebuie să aibă, în situaţia ideală, un premier comun – fie şi „independent” -, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. În ceea ce priveşte candidatul la prezidenţiale, dacă e comun sau nu, va fi rezultatul unei negocieri care se va face inclusiv atunci când va fi configurată noua alianţă.
Nu trebuie să fie obligatoriu unul comun – Igor Dodon, dacă mai ajunge să candideze, nu va putea obţine 50% din primul tur -, există lideri care trebuie să aibă grijă de partidul lor, să-l tragă în sus, dar trebuie să se procedeze ca în alegerile primare americane. În termenii R. Moldova, asta înseamnă că ar trebui ca în turul întâi să nu existe atacuri atât de grave încât candidaţii pro-europeni să nu se mai poată susţine reciproc în turul al doilea. O negociere pentru viitoarea coaliţie „AIE” trebuie să existe, tocmai pentru a se evita durităţile în alegerile prezidenţiale în tabăra anti-Dodon şi anti-rusă.
După prezidenţiale, evident că această coaliţie ar trebui să rămână împreună. Sigur, s-ar putea spune că ne întoarcem de unde am plecat, e adevărat, asta e politica din R. Moldova: lasă senzaţia unui hamster în cuşcă care aleargă într-o roată şi nu ajunge niciunde… Inamicii alianţei pro-europene (I). Moraliştii în regim de „part time” Există două tabere care doresc ca o asemenea alianţă să nu se constituie. Prima este, să-i spunem generic, tabăra „moraliştilor”, respectiv a celor care pun în prim plan aşa zisa bătălie anti-corupţie (care în R. Moldova e ca în Caragiale: sublimă dar lipseşte cu desăvârşire). Pentru ei, o alianţă a pro-europenilor (PAS şi DA) în Parlament cu interpuşii lui Vladimir Plahotniuc – adică „Pro-Moldova” finului lui Vladimir Plahotniuc şi insalubrul grup Shor – este inacceptabilă. Nu te poţi alia cu ISIS ca să îl dai jos pe Assad (adică pe Igor Dodon) – vor fi zicând aceştia!
Dincolo că e imoral, e şi riscant. Nu doar pentru electorat, care i-ar repudia pe europeni, ci pentru sistem: dacă Plahotniuc şi Shor revin în politica de la Chişinău, ei ar deţine, prin bani şi influenţă, „pachetele de control”. Prin urmare, proiectul european ilustrat de Maia Sandu sau Andrei Năstase ar fi compromis definitiv prin acest pact cu diavolul. Ce ar fi de obiectat?
E o atitudine ridicolă prin excesul de rigorism: când în R. Moldova proiectul european nu a fost (şi) un pact cu diavolul? AIE a fost un pact cu „diavolul” Plahotniuc, prin interpusul Marian Lupu, altfel pro-europenii nu ar fi dobândit niciodată guvernarea (că au făcut-o praf singuri, e altceva). Altminteri spus, dacă „moraliştii” ne pot convinge că PAS şi DA – fără amestecuri „impure” - iau împreună la alegerile parlamentare peste 50%, este în regulă. Ar fi sublim, doar că... nu se poate.
Dar ce este astăzi guvernarea de la Chişinău decât un mare şi explicit pact cu diavolul (din Est, de data asta)? Un preşedinte pro-rus şi anti-român, un premier asemenea şi o majoritate parlamentară care le cântă în strună docilă.
e ce ar fi mai bun ACEST pact cu diavolului – plus alţi mici drăcuşori mai de la Vest care profită de anti-românismul oficializat de la Chişinău – decât ce va urma? Chiar nu am învăţat nimic din lecţiile celebrului împrumut de 200 de milioane de euro din partea Federaţiei Ruse care, în realitate, era un împrumut ca la Radio Erevan (adică nu dădea, ci lua)? Argumentele „morale” devin şi mai slabe prin comparaţie: aceia care astăzi ne spun că nu e bună o asemenea alianţă erau taman acei care, cu chiote şi şuiere, pledau pentru o alianţă a Blocului ACUM cu...
Preşedintele Igor Dodon şi camarila lui socialistă. Atunci fibra morală era în şomaj şi nu scotea nici un oftat. Acum fibra morală e umflată până la paroxism şi orbire. (Repetăm: Plahotniuc nu a fost nici pro-european nici pro-român şi cine crede că a făcut bine R. Moldova să citească ce tot scrie LARICS de trei ani încoace.
Dar să ignori ce se întâmplă acum în republică şi agresivitatea anti-UE şi anti-România este un pic cam mult; nu e vorba despre persoane, ci despre proiect geopolitic explicit.). Problema „moraliştilor” este că ignoră de fiecare dată, practic, toate ieşirile anti-europene şi anti-româneşti ale cuplului Dodon/Chicu care, de fapt, nu fac decât să îndepărteze fatal orice posibilitate de colaborare chiar şi tehnică dintre genericul bloc ACUM şi PSRM.
Paradoxul este că „moralismul” din republică este „Romania proof”, adică complet indiferent la orice reacţie împotriva Bucureştiului şi, implicit, al UE. În această speţă, „moraliştii” consideră că Dodon/Chicu au cecuri în alb. Mai mult, am putea specula că lor chiar le place o asemenea atitudine faţă de Bucureşti. (Şi le place dintr-un singur motiv, pentru că ei sunt, de fapt, adepţii „naţiunii civice”, iar într-un asemenea proiect orice apel/aluzie la identitatea românească e un lucru interzis şi blamabil).
Şi ca o concluzie amară: nu e R. Moldova, ea însăşi, rezultatul unui Pact cu Diavolul (numit Pactul Ribbentrop-Molotov)? Prin urmare, orice exces de puritate şi moralism în R. Moldova ar trebui să înceapă de acolo de unde a pornit totul, de la sursa primară...
Tot materialul îl puteţi citi aici.
Părerile sunt şi azi împărţite, dar nu asta interesează acum. Alianţa s-a făcut, iar după căderea rapidă, în noiembrie 2019, a guvernului Maia Sandu, pro-europenii de la Chişinău au acum exact aceeaşi dilemă, dar cu semn schimbat: să se alieze cu Vladimir Plahotniuc (Assad) pentru a doborî ISIS (Igor Dodon şi socialiştii săi). Vom cerceta mai jos această dilemă, care e cheia de înţelegere a politicii din stânga Prutului, insistând şi pe un corolar al acesteia: un război informaţional insidios şi periculos, care vrea să o învăluie. R. Moldova – manual de întrebuinţare
Evoluţiile politice din R. Moldova trebui să fie înţelese după o singură grilă, geopolitică, aceeaşi care a funcţionat de la începutul republicii până astăzi: Vest versus Est. Alegerile au fost şi sunt întotdeauna geopolitice, la fel şi partidele, lucru confirmat şi de eşecul coaliţiei efemere PAS-PSRM care a încercat că depăşească geopolitica şi să instituie „naţiunea civică”.
Dincolo de Prut, Estul şi Vestul, nu Stânga şi Dreapta, au ponderi relativ egale în electorat. Aşa a fost întotdeauna şi aşa e şi azi. Celebra majoritate din 2001 a lui Voronin de 71 de deputaţi s-a bazat în realitate pe 50,07% din vot, dar, prin redistribuire, s-a ajuns la majoritate constituţională. La fel a fost şi în 2009, când alianţa pro-europeană a câştigat, la mustaţă, majoritatea, după ce l-a extras pe Marian Lupu de la comunişti şi a schimbat mecanismele de redistribuire a voturilor. Avem de-a face, generic, cu o bătălie perpetuă între două blocuri geopolitice, „Alianţa pentru Integrare Europeană” - sub diverse denumiri - şi „Partidul Comuniştilor” – comunist/socialist.
Prima include pe toţi europenii, de toate nuanţele, a doua pe toţi pro-esticii, de toate nuanţele. Miza principală în orice competiţie electorală este ca fiecare „bloc” să nu aibă „dubluri” şi să reuşească să îşi adune toate voturile, să nu le risipească.
Despre asta e vorba în viaţa reală, restul sunt poveşti sau pudibonderii morale. Diferenţa între „blocuri” o face partidul balama numit generic „PDM”, un soi de Ostap Bender al politicii moldoveneşti, un partid fără identitate, nici politică nici etnică, doar cu interese, pentru care nimic nu contează cu adevărat, în care trebuie să ai o disponibilitate morală de elastic, de genul lui Marian Lupu, care vorbea „româneşte” ştiinţific şi „moldoveneşte” politic – culmea,
Lupu avea cel mai românesc accent din tot Parlamentul! –, un partid în care emblematici sunt politicienii de tip „Diacov”, indivizi care reuşesc să rămână cu conştiinţa curată până la sfârşit, pentru simplu motiv că nu şi-au folosit-o niciodată.
Dar fără acest partid şi fără acest electorat, electoratul familiilor mixte din republică, practic, nu se poate face o majoritate pro-europeană. De la unionişti la „PDM”, totul trebuie cules, toate nuanţele de „pro-europenitate”, dacă vrei să ai peste 50%. Maia Sandu nu a făcut asta în 2016, şi nu a ajuns preşedinte. La fel e şi acum, la fel va fi şi mâine. Moartea proiectului civic. Eşecul descălecatului americano-europeano-rus şi reapariţia lui Vladimir Plahotniuc.
„AIE” este un nume generic, reprezentând tot frontul pro-european, în toate intensităţile lui (de la unionişti, cei mai intenşi pro-europeni, la „PDM”). Iar în perspectiva alegerilor prezidenţiala din noiembrie sau parlamentarele de după, această alianţă trebuie să fie refăcută.
Nu că aşa e „moral”, nu că ne place, ci pentru că altă soluţie nu este. Nimeni nu poate bate aritmetica electorală. Marea dezbatere de la Chişinău este legată de reapariţia pe scena politicii din R. Moldova, prin interpuşi, a lui Vladimir Plahotniuc, aflat acum în SUA. Reapariţia pe scenă a oligarhului sau a lui Ilan Shor – aflat, se pare, în Israel - are o singură explicaţie. Anularea acordului de la 3 iunie 2019, adică eşecul a ceea ce am numit descălecatului americano-europeano-rus.
Descălecatul înseamnă o întemeiere sau reîntemeiere. Pe 3 iunie a fost un descălecat care a vrut să „reîntemeieze” R. Moldova pe baze civice, dincolo de geopolitică. A fost un eşec complet şi fulgerător, la care nu se va mai întoarce nimeni niciodată. Măcar atâta lucru pozitiv a rămas din Alianţa PAS-PSRM, dincolo de debarcarea lui Plahotniuc: „proiectul civic”, ca proiect strategic pentru R. Moldova, a eşuat complet. „Lock, stock, and barrel” cum ar spune prietenii noştri americani.
Deci, revenind, descălecatul acesta a eşuat, acel „ménage à trois” – SUA, UE, Rusia – nu mai funcţionează la Chişinău, este clar că totul s-a dezechilibrat, Bruxelles-ul şi Washingtonul au rămas cu ochii în soare. Igor Dodon a rămas cu toată puterea, practic, dar Rusia a obţinut o victorie à la Pyrrhus, pe care nu şi-a dorit-o de fapt, dar nu a avut încotro, şi a rămas cu Igor Dodon pe cap.
Când Igor Dodon se plimba ţanţos ca un curcan crezând că lumea e la picioarele lui, nu a înţeles că, de fapt, prin ruperea acordului, îşi semnase şi condamnarea politică. Iar Rusia nu îşi va tăia venele pentru el, pentru că are suficiente pe cap şi înţelege foarte bine că nu poate avea toată puterea în republică. Oricum nu are ce face cu ea şi asta costă, iar Moscova nu are bani.
Pentru că 3 iunie a căzut, pentru că Dodon şi Rusia trebuie contracaraţi şi readuşi în republică la dimensiunile lor normale, au reapărut în scenă Plahotniuc, Shor, şi alte personaje de genul acesta despre care nu am mai fi auzit nimic dacă nu se rupea unilateral înţelegerea.
Deci acum avem de-a face cu o resetare, cu o reechilibrare a jocului de forţe, când inclusiv Plahotniuc capătă valoare de întrebuinţare. Iar la situaţia extrem de grea şi care va deveni şi mai grea anul acesta în republică, evident că, prin contrast, nici măcar Plahontiuc nu mai pare aşa de negru. Dar repet, nu e vorba de Plahotniuc în sine, nu înseamnă că ar fi fost bun vreodată – până la urmă „binomul Plahotniuc-Dodon” a dus la ce avem astăzi -, ci că acum, dat fiind contextul, are valoare de întrebuinţare… „PDM” a trecut de partea „Vestului”, cel puţin o parte, dar hemoragia nu se va opri aici. E o chestiune de timp.
Ce poate urma la Chişinău O coaliţie de tip „AIE” e posibilă în R. Moldova, în diverse versiuni. Şi nu prin alegeri, ci prin reamenajări în interiorul parlamentului. Anticipatele nu sunt o opţiune, ci, în perspectivă, vorbim de schimbarea de majoritate, apoi schimbarea de guvern, ceea ce este altceva. Dar lucrurile nu trebuie grăbite. Primul pas este constituirea unei majorităţi, nu doar pe hârtie, ci asumate, fie şi discret. Adică o nouă „AIE”, despre care vorbeam, sigur, cu alt nume, indiferent care, inclusiv una „tehnocrată” sau „guvern de uniune naţională”.
Dar, electoral vorbind, ar fi acelaşi lucru, căci fundamental este să aibă voturi în parlament – iar parlamentarii sunt cei care sunt, 100 de bucăţi, unul fugar, nu poţi să îi schimbi până la prezidenţiale din 1 noiembrie. Când această „AIE” va fi negociată şi constituită, cu mâna la nas, cu mască de protecţie septică pe faţă, cu strâns din dinţi, cu înjurături, cu reproşuri etc., deci când va fi negociată, abia atunci va trebui schimbată formal majoritatea, apoi – daca se va putea asta - guvernul…
Dar nu acum, ci doar înainte de prezidenţiale. Cu suficient de mult timp înainte ca lumea să aibă timp să afle că există o majoritate constituită în perspectiva alegerilor prezidenţiale, şi mai departe, şi cu prea puţin timp ca această majoritate să guverneze efective şi să fie responsabilă pentru dezastrul guvernării Chicu.
În plus, şi acesta este un lucru important mai ales în R. Moldova, s-ar transmite şi semnalul că – în eventualitatea că mai candidează - Igor Dodon e slab şi a pierdut guvernarea, ceea ce la public contează mai ales în preajma alegerilor. Candidatul la prezidenţiale Această coaliţie nu trebuie să aibă neapărat un candidat comun. Să nu uităm că trebuie să aibă, în situaţia ideală, un premier comun – fie şi „independent” -, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. În ceea ce priveşte candidatul la prezidenţiale, dacă e comun sau nu, va fi rezultatul unei negocieri care se va face inclusiv atunci când va fi configurată noua alianţă.
Nu trebuie să fie obligatoriu unul comun – Igor Dodon, dacă mai ajunge să candideze, nu va putea obţine 50% din primul tur -, există lideri care trebuie să aibă grijă de partidul lor, să-l tragă în sus, dar trebuie să se procedeze ca în alegerile primare americane. În termenii R. Moldova, asta înseamnă că ar trebui ca în turul întâi să nu existe atacuri atât de grave încât candidaţii pro-europeni să nu se mai poată susţine reciproc în turul al doilea. O negociere pentru viitoarea coaliţie „AIE” trebuie să existe, tocmai pentru a se evita durităţile în alegerile prezidenţiale în tabăra anti-Dodon şi anti-rusă.
După prezidenţiale, evident că această coaliţie ar trebui să rămână împreună. Sigur, s-ar putea spune că ne întoarcem de unde am plecat, e adevărat, asta e politica din R. Moldova: lasă senzaţia unui hamster în cuşcă care aleargă într-o roată şi nu ajunge niciunde… Inamicii alianţei pro-europene (I). Moraliştii în regim de „part time” Există două tabere care doresc ca o asemenea alianţă să nu se constituie. Prima este, să-i spunem generic, tabăra „moraliştilor”, respectiv a celor care pun în prim plan aşa zisa bătălie anti-corupţie (care în R. Moldova e ca în Caragiale: sublimă dar lipseşte cu desăvârşire). Pentru ei, o alianţă a pro-europenilor (PAS şi DA) în Parlament cu interpuşii lui Vladimir Plahotniuc – adică „Pro-Moldova” finului lui Vladimir Plahotniuc şi insalubrul grup Shor – este inacceptabilă. Nu te poţi alia cu ISIS ca să îl dai jos pe Assad (adică pe Igor Dodon) – vor fi zicând aceştia!
Dincolo că e imoral, e şi riscant. Nu doar pentru electorat, care i-ar repudia pe europeni, ci pentru sistem: dacă Plahotniuc şi Shor revin în politica de la Chişinău, ei ar deţine, prin bani şi influenţă, „pachetele de control”. Prin urmare, proiectul european ilustrat de Maia Sandu sau Andrei Năstase ar fi compromis definitiv prin acest pact cu diavolul. Ce ar fi de obiectat?
E o atitudine ridicolă prin excesul de rigorism: când în R. Moldova proiectul european nu a fost (şi) un pact cu diavolul? AIE a fost un pact cu „diavolul” Plahotniuc, prin interpusul Marian Lupu, altfel pro-europenii nu ar fi dobândit niciodată guvernarea (că au făcut-o praf singuri, e altceva). Altminteri spus, dacă „moraliştii” ne pot convinge că PAS şi DA – fără amestecuri „impure” - iau împreună la alegerile parlamentare peste 50%, este în regulă. Ar fi sublim, doar că... nu se poate.
Dar ce este astăzi guvernarea de la Chişinău decât un mare şi explicit pact cu diavolul (din Est, de data asta)? Un preşedinte pro-rus şi anti-român, un premier asemenea şi o majoritate parlamentară care le cântă în strună docilă.
e ce ar fi mai bun ACEST pact cu diavolului – plus alţi mici drăcuşori mai de la Vest care profită de anti-românismul oficializat de la Chişinău – decât ce va urma? Chiar nu am învăţat nimic din lecţiile celebrului împrumut de 200 de milioane de euro din partea Federaţiei Ruse care, în realitate, era un împrumut ca la Radio Erevan (adică nu dădea, ci lua)? Argumentele „morale” devin şi mai slabe prin comparaţie: aceia care astăzi ne spun că nu e bună o asemenea alianţă erau taman acei care, cu chiote şi şuiere, pledau pentru o alianţă a Blocului ACUM cu...
Preşedintele Igor Dodon şi camarila lui socialistă. Atunci fibra morală era în şomaj şi nu scotea nici un oftat. Acum fibra morală e umflată până la paroxism şi orbire. (Repetăm: Plahotniuc nu a fost nici pro-european nici pro-român şi cine crede că a făcut bine R. Moldova să citească ce tot scrie LARICS de trei ani încoace.
Dar să ignori ce se întâmplă acum în republică şi agresivitatea anti-UE şi anti-România este un pic cam mult; nu e vorba despre persoane, ci despre proiect geopolitic explicit.). Problema „moraliştilor” este că ignoră de fiecare dată, practic, toate ieşirile anti-europene şi anti-româneşti ale cuplului Dodon/Chicu care, de fapt, nu fac decât să îndepărteze fatal orice posibilitate de colaborare chiar şi tehnică dintre genericul bloc ACUM şi PSRM.
Paradoxul este că „moralismul” din republică este „Romania proof”, adică complet indiferent la orice reacţie împotriva Bucureştiului şi, implicit, al UE. În această speţă, „moraliştii” consideră că Dodon/Chicu au cecuri în alb. Mai mult, am putea specula că lor chiar le place o asemenea atitudine faţă de Bucureşti. (Şi le place dintr-un singur motiv, pentru că ei sunt, de fapt, adepţii „naţiunii civice”, iar într-un asemenea proiect orice apel/aluzie la identitatea românească e un lucru interzis şi blamabil).
Şi ca o concluzie amară: nu e R. Moldova, ea însăşi, rezultatul unui Pact cu Diavolul (numit Pactul Ribbentrop-Molotov)? Prin urmare, orice exces de puritate şi moralism în R. Moldova ar trebui să înceapă de acolo de unde a pornit totul, de la sursa primară...
Tot materialul îl puteţi citi aici.
