Estimând că va fi vorba despre proiectul căsătoriei sale, Regele a acceptat cererea, deşi felul imperativ cum fusese formulată reprezenta o încălcare flagrantă a protocolului (un ministru nu fixează întâlniri Suveranului, ci solicită o audienţă, sosind la ora la care i se comunică; însă astfel de greşeli de politeţe elementară erau frecvente la demnitarii comunişti).

La sosirea la Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că Garda Regală, care asigura paza locuinţei, fusese înlocuită prin surprindere cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu, instruţi în Rusia şi fideli comuniştilor. Aghiotantul nu a mai putut însă să reacţioneze, fiind el însuşi arestat de un grup de doi tineri militanţi comunişti, care se găseau în număr mare în parcul din jurul Palatului.

La ora fixată, Regele a coborât personal de la etaj, pentru a-i deschide uşa lui Groza. Neanunţat, acesta venise însoţit de ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În salonul aflat la etaj, Petru Groza a început discuţia arătând că „a sosit momentul unui divorţ amiabil între ţară şi monarhie”; el a scos dintr-o mapă un act de abdicare gata scris, pe care i-a solicitat Regelui să-l semneze. Regele a protestat, arătând că schimbarea formei de guvernământ nu se poate face decât la dorinţa expresă a naţiunii române şi cu respectarea exactă procedurilor democratice prevăzute de Constituţie, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un referendum.

De asemenea, actul gata scris ce fusese prezentat Regelui era incorect din punct de vedere juridic, fiindcă prevedea că acesta „renunţă la Tron pentru sine şi pentru urmaşii săi” (fără mandat expres, nimeni nu poate renunţa la ceva în numele altcuiva); în plus, eventuala renunţare la Tron a Regelui Mihai I nu însemna, automat, şi abolirea Monarhiei, ci numai trecerea Coroanei la următoarea persoană din linia de succesiune.

Răspunsul delegaţiei comuniste a fost că „nu e timp pentru astfel de proceduri” („graba” era urmarea presiunii politice a Moscovei, care dorea să înlăture monarhia). Regele a cerut un răgaz pentru lectura atentă a actului; retrăgându-se în biroul său a aflat că Palatul e complet izolat, fiindcă legăturile telefonice fuseseră tăiate. Secretarul regal a subliniat faptul că un atentat reuşit la viaţa Regelui ar înlătura orice şansă de normalizare a situaţiei, pe când o semnătură pusă pe un act ilegitim ar mai fi putut fi îndreptată, fiindcă Regele se bucura de o uriaşă susţinere populară şi întreaga naţiune ar fi ştiut că actul de abdicare a fost smuls prin forţă.

Informaţii parvenite ulterior au arătat că, în înţelegere cu comuniştii români, ocupanţii militari sovietici mişcau pe străzile Bucureştiului tancuri destinate să înspăimânte populaţia şi, pe stadionul aflat lângă Arcul de Triumf, fusese amplasată chiar şi o baterie de artilerie aţintită asupra Palatului Elisabeta.

Revenit în salon, Regele refuza, în continuare, să semneze actul de abdicare (deşi, între timp, Petru Groza se lăudase în faţa Reginei cu un pistol pe care-l avea în haină, adus „ca să nu păţească ca Antonescu, la 23 August”). Ca argument ultim, delegaţia comunistă a ameninţat cu împuşcarea imediată a 1.100 de tineri (în majoritate studenţi) ce se aflau în închisori încă de la manifestaţia din 8 noiembrie 1945. Astfel, Regele a fost constrâns să semneze, spunând: „Nu va curge sânge din cauza mea!”

După semnarea actului, Familiei Regale i s-a pus în vedere să nu încerce să ia legătura cu nimeni şi să plece cât mai repede la Castelul Peleş, unde o „comisie de inventariere” numită de guvernul comunist avea să ia în primire toate proprietăţile regale.