Unirea Principatelor Române din 1859 a fost înfăptuită prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate – Moldova şi Ţara Românească.
Realizată sub semnul ideilor Revoluţiei paşoptiste, Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti a reprezentat un obiectiv comun îndeplinit al elitei de pe ambele maluri ale Milcovului. Debutul anului 1859 avea să aducă împlinirea idealului românilor de la sud şi est de Carpaţi.
Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite, a fost nu doar o personalitate istorică unificatoare. Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituţia Poştei, armata, Biserica, învăţământul, justiţia, fiscalitatea, serviciul vamal etc. Tot în timpul domniei lui Cuza au fost înfiinţate primele două universităţi româneşti: la Iaşi, în 1860, şi la Bucureşti, în 1864.
Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României. Ce a rămas consemnat despre el în cărţile de istorie ştie mai toată lumea.
Născut în Bârlad, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza şi al Sultanei, membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulţumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.) şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorinţele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“.
Două zile mai târziu, Cuza a părăsit Bucureştiul spre Braşov.
Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:
- după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc;
- la 3 aprilie 1866 la Iaşi a avut loc o demonstraţie (orchestrată de Rusia) a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească şi a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Rosetti-Roznovanu;
- Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Pe patul de moarte, Cuza şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat la Ruginoasa. Aşa s-a şi făcut. La 1944, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Curtea de Argeş, iar la 1946 au fost mutat, din nou, la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde odihnesc şi acum.
Elena Cuza i-a supravieţuit soţului său: s-a stins din viaţă în anul 1909, la Piatra Neamţ. Dorinţa sa a fost să fie înmormântată la Soleşti (Vaslui) lângă mormântul mamei sale. Pe ultimul său drum, vagonul mortuar a luat foc. A ars complet, cu tot cu sicriul pe care-l transporta.
