Cea mai veche şi mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, Învierea, este după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care li se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. La câteva zile după intrarea Sa în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul Iisus Hristos a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, a înviat din morţi.

În fiecare an, timp de o săptămână (Săptămâna Patimilor) creştinii comemorează prin post şi rugăciune patimile şi răstignirea lui Iisus Hristos, pentru ca Duminică, în ziua sfântă a Paştelui, să celebreze Învierea lui Iisus, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul Său.

Paştele a fost sărbătorit pentru prima dată în jurul anului 1400 î.Hr, la evrei, pentru care Paştele semnifica ieşirea din robia egipteană şi traversarea Mării Roşii. Cuvântul ebraic ''Pesah'' al vechilor iudei însemna ''trecere''. Pesah la evrei semnifica iniţial trecerea sau aducerea lumii de către Dumnezeu de la nefiinţă la fiinţă, iar apoi a semnificat trecerea poporului israelitean din robia egipteană la libertate.

Începând cu anul 33 d.Hr, Paştele evreiesc a coincis cu patimile, răstignirea şi învierea lui Iisus – evenimente care pentru creştini vor căpăta tot numele de “Paşte”.  Dacă mielul pascal a prefigurat încă de atunci, sacrificiul şi jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, Paştele a continuat să reprezinte pentru creştini o trecere: de la moarte la viaţă, dar şi o trecere de la robia păcatelor la starea de libertate a oamenilor.

Aşadar, Paştele este o sărbătoare atât a evreilor, cât şi a creştinilor, însă cu semnificaţii diferite.

Pesah-ul evreiesc avea loc în noaptea de 14-15 a lunii Nissan, cand era luna plină. În anul 33, Paştele evreilor a coincis cu Moartea şi Învierea lui Hristos. Aceasta este explicaţia preluării termenului de Paşte de către religia creştină de la cea ebraică. Evreii celebrează Paştele timp de opt zile, în perioada 15-22 Nisan (25 martie – 2 aprilie).

Dintre acestea, primele şi ultimele două zile impun respectarea strictă a regulilor religioase.

Pentru creştini, Învierea Domnului a stat la temelia Bisericii creştine.

Sărbătoarea de Paşte cuprinde cele trei zile în care au avut loc Răstignirea, Moartea şi Învierea lui Hristos, fapte celebrate în biserică din Joia Sfântă până în Duminica Învierii.

Pentru primii creştini, Moartea Domnului sau "Paştele Crucii" era zi de întristare în care se ţinea post prelungit până în ziua Învierii. Noaptea Paştelui era petrecută în biserici în priveghere şi rugăciune.

Ca şi azi, momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie şi cu lumină. Sărbătorirea Paştelui se prelungea o săptămână întreagă, săvârşindu-se în fiecare zi Sfânta Liturghie, la care toţi credincioşii se împărtăşeau cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Deşi cred în Iisus Hristos, culte creştine precum Biserica Mormonă, Martorii lui Iehova şi Adventiştii nu serbează Paştele.

Islamul nu are în calendar un moment special care să recunoască Învierea lui Iisus. De altfel, Islamul îl consideră pe Iisus Hristos ca fiind unul dintre profeţi.

Creştinii nu sărbătoresc în fiecare an la aceeaşi dată Paştele şi de asemenea, există date diferite de sărbătorire a Paştelui la catolici şi alte rituri creştine apusene pe de o parte şi ortodocşi pe de altă parte.

Primul Sinod ecumenic desfăşurat la Niceea în anul 325 d.Hr. a hotărât ca Paştele creştin să nu mai fie celebrat odată cu Paştele evreiesc (deşi istoric, aceasta ar fi data reală), ci în prima duminică de după luna plină a echinocţiului de primăvară.

Aceasta înseamnă că data Paştelui depindea de două fenomene astronomice, unul cu dată fixă (echinocţiul de primăvară) şi unul cu dată schimbătoare - mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului – luna plină de după echinocţiu.

La  Sinodul ecumenic de la Niceea, noţiunea de echinocţiu de primăvară a căpătat o semnificaţie deosebită – s-a considerat că este un moment reprezentativ pentru timpul primordial în care Dumnezeu a separat lumina de întuneric şi a poruncit ca lumina să fie dată de soare - ziua şi de lună - noaptea.

Până în 1582, toţi creştinii, indiferent de confesiune, sărbătoreau ziua Paştelui la aceeaşi dată. Modificarea datei Paştelui la catolici s-a făcut odată cu reforma calendarului iniţiată de Papa Grigorie al VIII-lea, care a vrut să rectifice decalajul descoperit de astronomi între calendarul folosit până atunci, cel iulian şi timpul real astronomic.

Folosindu-se calendarul iulian, stabilirea datei Paştelui era implicit viciată. În timp ce catolicii au început să prăznuiască Paştele după noul calendar rectificat,  Bisericile creştin-ortodoxe au rămas la sărbătorirea după vechiul calendar, care indica echinocţiul şi luna plină la date care nu mai corespundeau cu datele astronomice. Aşa se explică decalajul existent şi astăzi.

La conferinţa interortodoxă de la Constantinopol din 1923, Bisericile ortodoxe au încercat să combine calendarul iulian cu cel gregorian în stabilirea datei diferitelor sărbători. Astfel, s-a ajuns la o variantă mixtă în care data sărbătorilor cu dată fixă (precum Crăciunul) să fie stabilită după calendarul gregorian, în timp ce sărbătorile cu dată variabilă (Paştele) urmau să fie stabilite tot după vechiul calendar iulian.

De-a lungul timpului au existat numeroase tentative de sincronizare a sărbătorii pascale, una dintre cele mai semnificative fiind Consiliul Bisericilor de la Aleppa, Siria, din 1997. Atunci s-a convenit ca echinocţiul să fie recunoscut în funcţie de observaţiile astronomice, luându-se în considerare meridianul de la Ierusalim unde a avut loc de fapt învierea. Până acum, nu s-a dat însă curs acestei înţelegeri.

Biserica Sfântului Mormânt sau Biserica Învierii a fost ridicată pe locul unde se bănuieşte că ar fi fost îngropat Iisus după răstignire. Actualul edificiu a fost ridicat pe locul unde împăratul Constantin cel Mare a clădit o biserică în anul 335. Se spune că locul a fost ales de Împărăteasa Elena, chiar acolo unde a găsit Sfânta Cruce.

În centrul Bisericii, sub cel mai mare dom se găseşte Sfântul Mormânt, care este folosit de toate cele trei biserici - ortodoxă, coptă şi catolică.

În fiecare an, în Sâmbăta Mare a Paştelui ortodox, la Mormântul Sfânt apare de nicăieri şi fără nicio explicaţie exterioară, Lumina Învierii. E cea mai veche minune a creştinătăţii de după Înviere, atestată anual.

Primul care ar fi văzut Lumina Sfântă sau Focul Sfânt a  fost chiar Apostolul Petru, în anul 34. Din anul 1106 avem prima descriere în detaliu a acestui miracol,  realizată de călugărul rus Daniil.

În sâmbăta de dinaintea Paştelui, la prânz, patriarhul grec împreună cu clerul, urmat de patriarhul armean şi  episcopul copţilor, înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, cântând imnuri. Apoi, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului citeşte rugăciunea Pogorârii Sfintei Lumini şi intră singur în mormânt.

Lumina Sfântă coboară şi aprinde candela, de unde apoi patriarhul aprinde 33 de lumânări (semnificând numărul anilor lui Iisus Hristos la răstignire). Patriarhul iese apoi din încăperea mormântului şi rostind rugăciuni, împarte lumină celor prezenţi.

Potrivit mărturiilor pelerinilor,  Focul Sfânt nu le arde părul sau faţa.

Înainte de săvârşirea minunii, Sfântul Mormânt este verificat pentru a nu exista acolo nicio sursă de lumină, iar înainte de a intra în Mormântul Domnului, patriarhul este şi el examinat de autorităţile israeliene pentru a se arăta că nu poartă asupra sa mijloace tehnice de aprindere a focului.

De la Ierusalim, din Mormântul Sfânt, Lumina Învierii porneşte către bisericile ortodoxe din toată lumea pentru a ajunge în noaptea Învierii, când la 12:00 noaptea credincioşii merg la biserici pentru a lua Lumină.

Deşi data Paştelui este diferită la catolici şi ortodocşi, tradiţiile de Paşti rămân asemănătoare. De pe masa creştinilor de rit catolic sau ortodox nu lipsesc ouăle roşii, carnea de miel, pasca cu brânză dulce sau cozonacii. Potivit tradiţiei ambelor Biserici, în noaptea de Paşte este bine ca toţi credincioşii să fie prezenţi la slujba de Înviere.

În noaptea de Înviere, după ce iau Lumina Sfântă, credincioşii cântă  "Hristos a înviat din morţi!/ Cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din mormânturi/ Viaţă dăruindu-le".

Dincolo de semnificaţia religioasă, farmecul şi bucuria Paştelui sunt aduse de tradiţiile pascale atât de variate şi bogate în semnificaţii.

În Bucovina, unul dintre obiceiurile din preajma Paştelui, adus la nivel de artă, este încondeiatul (ichistritul) ouălor. Este un lucru migălos, care cere răbdare, pricepere, simţ artistic şi care face din meşterii bucovineni adevăraţi artişti populari.

Sărbătoarea Paştelui cuprinde mai multe obiceiuri profane, de la curăţenia în casă, obiceiurile gastronomice şi înnoirea hainelor, la oferirea de cadouri pe care le-ar aduce Iepuraşul de Paşte. Multe obiceiuri au însă credinţe creştine sau precreştine la origine.

Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se fac în casă.

Preparatele de Paşte, care în general nu lipsesc de pe masă, sunt ouăle roşii, drobul de miel, pasca şi cozonacul.

Ouăle se vopsesc în Joia Mare. Este considerat un păcat mare orice lucru făcut în casă vineri, când la Biserică are loc Prohodul.

Acest obicei ţine de mitul cosmogonic al oului primordial, pe care îl găsim şi în unele legende româneşti. În tradiţie creştină, ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Iisus şi miracolul renaşterii. Oul devine astfel, element central al sărbătorii pascale. Ouăle se ciocnesc la masa de Paşte respectându-se un anumit ritual: persoana mai în vîrstă ciocneşte prima oul rostind cunoscuta formulă “Hristos a Înviat!”, la care i se răspunde cu: “Adevarat a Înviat !” Roşii iniţial, ouăle de Paşti sunt astăzi divers colorate şi în unele zone încondeiate cu diferite motive.

Legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus. Se spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au transformat în ouă roşii. Şi se mai spune că Sfânta  Maria, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a adus nişte ouă într-un coş, care s-au însângerat stând sub cruce. Se povesteşte că după ce Iisus a fost răstignit, rabinii farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei ar fi spus: "Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus". Nici nu şi-a terminat bine vorbele şi ouăle s-au şi făcut roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi. 

În tradiţia populară românească se crede ca ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: ele vindecă boli şi protejează animalele din gospodărie. În dimineaţa primei zile de Paşte, copiii sunt puşi să se spele pe faţă cu apa dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou roşu şi un ban de argint, pentru ca astfel copiii să fie tot anul sănătoşi şi rumeni la faţă precum oul de Paşte şi bogaţi.

Cromatica şi motivele decorative diferă de la zonă la zonă şi chiar de la creator la creator, depinzând de imaginaţia acestuia.

Ca răspândire geografică, obiceiul încondeierii acoperă întreaga suprafaţă a ţării. În Muntenia şi Oltenia, motivele ornamentale sunt naturaliste şi cu mai puţine culori, Oboga fiind unul din centrele cunoscute din judeţul Olt. În Moldova, cu cât înaintăm spre nord, motivele şi culorile sunt mai deosebite. Vestite sunt ouăle încondeiate de la mănăstirea Suceviţa al căror decor este executat din mărgele. În Transilvania şi Banat găsim o mare varietate de modele şi culori atât la români cât şi la minorităţile naţionale.

Ţara Bârsei a atins un nivel deosebit prin fineţea desenului şi compoziţiei ornamentale şi cromatice. Simbol al jertfei lui Iisus, mielul este în mod tradiţional, alături de ouă, nelipsit de pe masa creştinilor de Paşte. La origine, tradiţia mielului vine de la evrei, unde era adus ca jertfă în faţa lui Dumnezeu. Odată cu trecerea la creştinism, a fost preluat şi acest obicei al mielului la masa de Paşte. În tradiţia populară se spune că mielul este aducător de noroc şi că dacă întâlneşti un miel în preajma Paştelui, este semn de noroc şi bunăstare. În popor există şi superstiţia că diavolul poate lua forma oricărui animal, mai puţin pe cea a unui miel, datorită legăturii sale cu sacralitatea.

Creştinii se referă azi la Iisus ca la "mielul lui Dumnezeu". Până în secolul al X-lea, de la masa de Paşte a creştinilor nu lipsea mielul întreg, chiar Papa păstrând acest obicei. După secolul al X-lea, au început să fie folosite doar bucăţi de miel, în locul mielului intreg.

Azi, mielul mai este prezent pe masă şi sub formă de mici figurine realizate din unt, zahăr sau aluat.

Pasca are o formă rotundă, pentru că se crede că aşa au fost scutecele Mântuitorului. De obicei, se pun în ea sare, lapte, cuişoare, scorţişoară, şofran. Uneori are la mijloc o cruce, alteori este simplă.

În Bucovina există o legendă conform căreia Iisus Hristos, înainte de a fi prins şi răstignit, le spune discipolilor că dacă până acum au mâncat copturi nedospite şi nesărate, adică turte sau azime, de acum înainte vor mânca pască, o coptură dospită şi sărată.

Preluat din lumea germanică a festivalurilor păgâne, iepuraşul simbolizează fertilitatea, primăvara, bucuria. El este prietenul copiilor, cel care aduce daruri în preajma Paştelui. Potrivit legendei, zeiţa Eastre a găsit într-o iarnă o pasăre rănită şi pentru a o salva a transformat-o în iepuroaică. Aceasta şi-a păstrat însă capacitatea de a depune ouă. Pentru a-i mulţumi zeiţei, iepuroaica decora ouăle făcute şi i le dăruia acesteia. Din această legendă s-a născut tradiţia iepuraşului care aduce daruri copiilor.